Clipa, bomba, prima pagină, scandalul...

Manualele de jurnalism din România, profesorii de jurnalism, mai ales, afirmă, aproape fără excepţie, că reportajul este un gen jurnalistic depăşit, aproape inexistent. Dovada supremă pe care o aduc cel mai adesea este cea practică: nici un ziar nu mai publică reportaje; televiziunile au renunţat şi ele la acest lux mult prea costisitor. Adevărul poate fi şi de această dată tot undeva la mijloc. E drept că nu se mai publică reportaje, dar cred că nici nu se înghesuie prea mulţi să le scrie. Concursurile jurnalistice premiază la această categorie, alegînd cu greu cîştigătorii. Puţini dintre ei revin printre premianţi în ediţiile ulterioare, puţini dintre ei ajung vreodată să publice în volum. În fine, şi mai puţini "eşuează" în proză. Reportajul - tot în manuale scrie - este undeva la graniţa dintre jurnalism şi literatură. Eu aş spune altfel. Poate că este chiar pămîntul acela reavăn, fîşia aceea de cîţiva metri lăţime, care separă două lumi. Pe vremea lui Brunea-Fox, cele două lumi erau regate surori. Ziaristul era om de litere, de condei, care cîştiga un ban şi o notorietate jurnalieră publicînd la gazetă ce nu se potrivea prea bine în volum. Jurnalistul de azi este omul cu telefonul într-o ureche, laptop-ul pe genunchi, tasta F5 înroşită de atîtea send and receive şi, mai ales, cu mecanismele reglate pentru a prinde şi specula momentul. Clipa. Bomba. Prima pagină. Scandalul. Sîngele şi carnea proaspătă. Fără metaforă şi fără artificii tehnice. Cît mai direct şi cît mai şocant, să-i placă lu’ şefu’ şi să zbîrnîie rotativa un tiraj cît mai mare. Deadline-ul nu mai sperie pe nimeni. Este principala regula a ziaristului de azi. Ce nu este predat la timp nu mai apare. Reportajul este altceva. Reportajul este pîndă, răbdare, căutare, relaxare, timp aparent pierdut pe detalii. Reportajul este fructul copt în tihnă, pe care îl îngrijeşti, îl cultivi şi îl păzeşti pînă cînd îi vine vremea. Reportajul nu-i un tun pe care îl dai şi fugi. Reportajul este exerciţiu continuu, căutarea frumuseţii construcţiei. Mai este cineva interesat de aşa ceva? Mai are cineva răbdare să citească sau să scrie asta? Nu ştiu să răspund acestei întrebări decît pentru mine. Citesc cu plăcere orice îmi pică în mînă şi este bine scris. Caut cu plăcere reportajele care mai apar sporadic în presă şi pe multe le rescriu în minte după propriile mele preferinţe. Nu cred în fatalismul dispariţiilor, cum nu cred în miracolul absolut al noilor tehnologii. Cred că orice va exista atîta timp cît cineva îşi va dori acel lucru. Şi mai cred că nici gloria şi nici căderile nu sînt eterne sau absolute. Faceţi un concurs corect şi motivant pentru reportaj şi vor apărea peste noapte subiecte magice. Lansaţi o revistă lunară cu această temă şi îşi va găsi imediat nişa. Cine nu crede să pună pariu cu mine. Am deja în minte cîteva subiecte care se scriu aproape de la sine. Şi nu mă refer nici la copiii străzii, nici la politicienii corupţi, nici la casele construite ilegal, nici la scandalurile din fotbal... (R. T.)