Clasa muncitoare pe care o merită economia românească

8 octombrie 2007   Tema săptămînii

În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, muncitorii de pe platforma industrială Pipera au mărşăluit în bloc pînă în faţa sediului Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Încolonaţi şi tăcuţi, fără să strige şi fără pancarte, muncitorii din Pipera au străbătut cei zece kilometri de la periferia oraşului pînă în centru călcînd apăsat în istorie. Nu ştim cu certitudine dacă a existat un liant al mobilizării muncitorilor din Pipera, cu siguranţă însă că 22 decembrie 1989 a fost ziua în care clasa muncitoare din Bucureşti (în Timişoara, muncitorii ieşiseră în stradă încă din 17 decembrie 1989) s-a aflat pentru prima dată în postura de clasă revoluţionară în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Şi, culmea, nu după preceptele socialismului, ci, dimpotrivă, într-o manifestare anticomunistă şi anti-Ceauşescu. Astăzi, Pipera a dispărut ca platformă industrială, fiind cunoscută mai mult ca dezvoltare imobiliară, iar muncitorii Piperei s-au împrăştiat în patru zări. Cum arată clasa muncitoare după 18 ani de tranziţie? În mod cert, cu totul diferit faţă de cea de dinainte de 1989. De altfel, tranziţia românească a schimbat substanţial structura economiei şi, evident, acest fenomen nu a rămas fără urmări în structura clasei muncitoare, atît cît mai este ea. Liderii sindicali au forţat existenţa clasei muncitoare. Sindicaliştii au fost tot mai prezenţi pe scena economiei româneşti, mai întîi ca apărători ai drepturilor muncitorilor, însă, cu timpul, s-au transformat, unii dintre ei, în mai multe tipuri de struţo-cămile. Primul tip a făcut din liderul sindical o vedetă TV, un guru al economiei sociale; un altul a împletit profitabil sindicalismul cu afacerile şi, în fine, o a treia categorie de lideri sindicali s-a dedulcit la "borcanul cu miere al politicii" ajungînd în guverne, în Parlament sau în funcţii de conducere la diverse partide şi partiduleţe. Liderii sindicali au prosperat în tranziţie, în vreme ce clasa muncitoare a trecut prin chinurile restructurării economiei. De fapt, clasa muncitoare a trăit mai mult prin liderii ei şi nu invers, aşa cum ar fi fost normal. Restructurarea economiei a schimbat substanţial tabloul clasei muncitoare româneşti. Au existat amputări dramatice ale întreprinderilor, ale unor întregi sectoare şi implicit ale locurilor de muncă, aşa după cum au apărut industrii noi în economie, industrii care au calificat şi absorbit forţa de muncă. Tranziţia a clătinat din temelii "leagănul clasei muncitoare" din epoca socialistă. Industria extractivă, în special mineritul, a pierdut numeroase locuri de muncă, industria grea a rezistat, dar a cunoscut o restructurare importantă. De asemenea, în industria prelucrătoare (construcţii de maşini, electrotehnică, electronică) s-au rărit rîndurile clasei muncitoare. În schimb, economia românească a dezvoltat şi a creat alte locuri de muncă. Industria financiar-bancară (asigurări şi bănci), industria de tehnologia informaţiilor, telecomunicaţiile şi parţial industria energetică au fost cîştigătoarele tranziţiei. Toate aceste industrii au utilizat însă, pe scară largă, un alt tip de muncitor, un muncitor mai apropiat de cel descris de Alvin Toffler în Al treilea val. Un muncitor care a înlocuit salopeta cu cămaşa cu guler alb şi sapa cu computerul de pe birou. Mai mult decît atît, din unele organigrame ale companiilor care activează în aceste domenii a dispărut pur şi simplu chiar categoria de "muncitor". Dezvoltarea a fost firească, pentru că economia românească a intrat brusc din epoca industrială specifică anilor ’80 în cea a serviciilor postindustriale. Evident, există încă un nucleu dur al clasei muncitoare româneşti. El se regăseşte în special în zonele care produc puţină valoare adăugată. Nucleul dur continuă să existe în industria prelucrării lemnului, mai exact în gaterele omniprezente pe lîngă pădurile din judeţele României. Industria grea, restrînsă la capitolul forţă de muncă, a rămas la nivelul unei clase muncitoare în sens clasic. Industria textilă a primit eticheta - să recunoaştem, deloc măgulitoare - de "croitoreasa Europei". De asemenea, în domeniul construcţiilor, în pofida creşterilor de volum şi valoare, nu s-au făcut progrese la nivelul forţei de muncă. Tehnologia arhaică a perpetuat clasa muncitoare de tip vechi. Muncitorul român a rămas, din păcate, în multe ramuri ale economiei la nivelul anilor ’80. Supus presiunii restructurării, rupt de liderii sindicali, avînd salariu mic, aflat în bătaia accidentelor de muncă, lipsit de cursuri de formare profesională (altfel, existente din plin pentru top management şi middle management) şi de aspiraţii profesionale, forţat uneori să lucreze "la negru", muncitorul român în sensul clasic a trebuit să suporte în propriul cap toate oalele sparte ale tranziţiei. Clasa muncitoare a găsit totuşi soluţia salvatoare pentru nivelul său de trai luîndu-şi revanşa în faţa economiei româneşti: plecarea la muncă în străinătate. Nu este mai puţin adevărat că muncitorul român nu şi-a schimbat prea mult obiceiurile pe care le avea înainte de anul 1989. Indolent, lipsit de punctualitate, frecător de mentă, aplicînd cu consecvenţă principiul "ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim", sfertodoct, dar băgîndu-şi nasul în toate, purtător de salopete murdare şi prieten cu băutura încă din timpul serviciului, muncitorul român încă mai copilăreşte în turbulentul capitalism românesc. De fapt, poate paradoxal, tehnologia este cea care modernizează clasa muncitoare, iar aşa cum un popor are conducătorii pe care îi merită, la fel şi o economie are clasa muncitoare pe care o merită.

Mai multe