Clasa de sacrificiu

Am făcut calcule, am consultat tabele, m-am analizat. Fac parte din clasa de mijloc şi, conform predicţiilor, ţara mea se bizuie pe mine, iar eu ar trebui să fiu împăcat cu viaţa mea. Eu contribui la bunăstarea ţării, iar ţara îmi dă înapoi fericire socială. Locuiesc într-un mic apartament din Giuleşti, cumpărat de părinţii mei după ce şi-au vîndut apartamentul lor şi s-au mutat la ţară, vecinii mei aruncă prezervative şi chiştoace pe geam şi ignoră capacul de la tomberon atunci cînd nu lasă gunoiul lîngă... Aleea din faţa blocului este spartă o dată pe an din cauza aceleiaşi ţevi, primarul sectorului 6 amenajează cîte o parcare şi instalează cîteva leagăne pentru copii între blocuri de fiecare dată cînd sînt alegeri (în rest, nu-mi amintesc să mai facă ceva), colectez materialele reciclabile în containere lăsate să dea pe-afară, iar oraşul e atît de poluat încît în anumite momente ale zilei pot vedea aerul pe care îl respir. Se taie copaci, se dărîmă case de patrimoniu, se ridică mall-uri în centru, iar în parc n-am voie să mă aşez pe iarbă să citesc o carte. Nu se poate trăi sănătos în Bucureşti, dar nici nu poţi pleca din el pentru că rişti să rămîi exilat în trafic pe viaţă. În pieţe, oameni cu nostalgii comuniste; în troleibuze, oameni nespălaţi; în taxiuri, conspiraţii capitaliste; pe stradă, oameni care scuipă pe jos; în cartiere, manele. În metrou, mă izbesc zi de zi de sute de oameni cu priviri tulburate pentru care e foarte greu de înţeles că scările se urcă şi se coboară mereu pe partea dreaptă şi că mai întîi se iese din vagoane şi abia apoi se intră. La TV, mizerii şi gunoaie pe post de divertisment; în ziare, piţipoance goale, fapt divers şi sudoku; la radio, farse la telefon. Politicienii sînt aceiaşi, între ei, pentru ei, acum şi pentru Europa. Nişte demagogi vulgari şi agramaţi care îi votăm pentru că avem decît aceste opţiuni. Banca îmi ia din cont comisioane pentru operaţii pe care nu le face; plătesc taxele şi impozitele la timp şi integral, dar în fiecare an impozitul se calculează în defavoarea mea. Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, echipa mea de fotbal joacă mai prost decît celelalte care oricum joacă foarte prost, iar asta deoarece preşedinţii de cluburi sînt nişte interlopi pentru care clubul de fotbal e un fel de automobil de lux. OK, fac parte din clasa de mijloc. Şi la ce-mi foloseşte? Mi se spune că e tranziţie, că asta e România, că e criză. Cum ar trebui să mă simt? (M. C.)