Civilizaţia burgului
De obicei, cînd vine vorba de cultură urbană, mintea ne duce automat la dihotomia urban-rural. Sau ţăran-orăşean. De altfel, în spaţiul urban autohton termenul "ţăran" a căpătat de mult o valoare peiorativă. Astfel, satul, spaţiul rural, ţărănescul şi "ţărănia" sînt eliminate apriori de pe lista valorilor culturii urbane. În acelaşi timp, nu cred că percepţia generală include în spaţiul culturii urbane fenomenele subculturale sau de cultură undergound specifice ghetourilor urbane, deşi muzica hip-hop sau rap, ca şi vagabonzii, ce se încălzesc noaptea la focurile aprinse în butoaie de tablă, sînt în primul rînd fenomene culturale urbane. De obicei prin "cultură urbană" se înţelege de fapt cu totul altceva, ceva ce nu e nici cultură în sensul strict şi nici întru totul urban. Ambii termeni ai sintagmei au, luaţi separat, o conotaţie de prestigiu, fiind valorizaţi pozitiv. "Cultura" e cultură, creaţie spirituală, iar adjectivul "urban" e perceput în sensul al doilea din DEX, cel figurat: "care dă dovadă de urbanitate; politicos, civilizat" - "un personaj urban", "un discurs urban" etc. Astfel, percepţia comună este aceea că de fapt cultură înseamnă "civilizaţie", iar "urban" - "civilizat". Să vorbim aşadar despre "civilizaţia civilizată"? Am senzaţia că atunci cînd vorbeşte cineva de "cultura urbană", de multe ori se referă la cu totul altceva - la acea "civilizaţie civilizată". De fapt, la o formă de organizare socială şi arhitecturală înzestrată cu prestigiu social. E vorba de oraşe clădite pe teritoriul României de grupuri etnice de confesiune catolică sau protestantă, venite dinspre vest, oraşe care seamănă cu cele din Europa Occidentală. Sibiul, Braşovul, Timişoara, Aradul, Sighişoara, Clujul nu sînt oraşe româneşti, ci au devenit astfel graţie populării lor cu români, deveniţi majoritari în decursul ultimului secol. Aşadar, cred că atunci cînd pomenim sintagma "cultură urbană" într-un context valorizat pozitiv, înţelegem de obicei "civilizaţia burgului". Ăsta e modelul de prestigiu, opus culturii rurale, aşa cum "ţărănoiul" e contrapus "orăşeanului", "domnului". Numai că stare pură, ideală, nu există. Burgul şi civilizaţia lui sînt şi ele un ideal, fiindcă oraşul - mă rog, burgul - presupune nu doar un proiect urban coerent, o anumită structură urbană, o arhitectură ş.a.m.d., ci şi un tip de locuitor, care nu e pur şi simplu "orăşeanul", ci "burghezul", locuitorul burgului. Aici e marea problemă a oraşelor româneşti: avem o serie de burguri, dar nu mai avem burghezi. Dacă partea materială a civilizaţiei de burg - construcţia propriu-zisă - am rezolvat-o (adică ne-au rezolvat-o alţii), partea ei umană rămîne o problemă. Locuitorul burgului se dezvoltă în armonie cu spaţiul în care trăieşte. La fel se întîmplă şi cu locuitorul satului. Transplantat în alt habitat, nici unul dintre ei nu trăieşte în armonie cu acesta. Iar în România fenomenul e atît de des întîlnit şi atît de comentat, încît nu mai are rost să insist. Hibridul creat prin aducerea forţată şi sistematică a ţăranilor la oraş nu mai e nici burg, dar nici sat nu devine. Nu ştiu cum să-l numesc. În orice caz, e un loc în care e greu de trăit. Iau doar un exemplu - oraşul pe care îl cunosc cel mai bine, Timişoara - şi un aspect (poate cel mai vizibil aspect) al civilizaţiei burgheze: relaţia cetăţeanului cu spaţiul comunitar. Din acest punct de vedere, Timişoara e un spaţiu foarte bun de studiu, fiind un hibrid ce ilustrează tensiunea existentă pe teren urban între modelul civilizaţional burghez şi cel dezorientat-rural. Oraşul modern, aşa cum se vede el azi, a fost proiectat de austrieci, construit de ei, proiectul fiind continuat de maghiari şi, după 1919, de români. Populaţia majoritară a fost şi ea iniţial austriacă, apoi maghiară şi, după 1919, românească. Iniţial burg tradiţional, a devenit oraşindustrial. Dezvoltîndu-se, oraşul şi-a mărit şi suprafaţa, şi populaţia, care a venit în valuri succesive. Dar ceea ce numim de obicei "spiritul locului" e mult mai rezistent decît se crede, astfel că acum, la o populaţie aproape dublă faţă de cea din 1989, se pot distinge în continuare atît trăsăturile clasice "burgheze", cît şi cele hibride, specifice unui oraş asaltat de ţărani dislocaţi. Simbolic pentru acest hibrid mi se pare un fenomen prea frecvent ca să-l poţi ignora: pungile cu gunoi menajer aruncate pe spaţiile verzi din jurul blocurilor. O minimă nevoie de adaptare la modelul occidental îl face pe cetăţean să folosească astfel de pungi pentru gunoi, dar indiferenţa faţă de spaţiul comun îl îmboldeşte să scape cît mai repede de ele, odată ieşit din spaţiul sacru al locuinţei lui. Aceleaşi contradicţii, ezitări şi jumătăţi de măsură se văd şi la nivelul administraţiei locale: pe de o parte, se pun în aplicare proiecte de refacere şi menţinere a complexelor arhitectonice specifice burgului, pe de altă parte, apar proiecte ce afectează unitatea sa arhitecturală. Se construiesc spaţii de joacă pentru copii în spaţii odinioară părăsite sau distruse, dar se distrug spaţii verzi - mai ales în zona centrală - pentru a face loc unor hoteluri, staţii de benzină sau supermarketuri. Timişoara a fost proiectat ca un oraş cu multe spaţii verzi, lucru cu care ne lăudăm, dar în acelaşi timp ciupim cîte un pic din ele. De fapt vrem în loc mai multe spaţii comerciale şi parcări. Palatul Baroc (Prefectura Veche), o clădire masivă din secolul al XVIII-lea, este renovat aproape complet, iar alte clădiri istorice îşi aşteaptă rîndul. Pe de altă parte, se pare că va fi dărîmată vechea fabrică de ciorapi (opera unuia din arhitecţii importanţi ai oraşului de la începutul secolului XX, László Székely, şi, presupun, monument istoric) pentru a se construi un obiectiv comercial. Nu e nici primul, nici ultimul exemplu de acest fel. O altă clădire istorică, Abatorul, stă în paragină, dar se pare că va fi transformat în supermarket. Pe la începutul anilor â90 a existat şi un zvon legat de construirea unui hotel în Parcul Rozelor, simbol al oraşului-grădină Timişoara, iar acest zvon - fum fără foc? - a reapărut. Nu mă îndoiesc că Timişoara nu e un caz unic. Asemenea situaţii sînt specifice oricărui loc din România. Dar aici - ca şi în alte cîteva cazuri - e vorba de un fost burg de tip occidental, clădit exact după tipicul pe care îl admiră românii în Occident, ba chiar după prestigiosul model germanic, şi utilizat după tipicul urban autohton, creat în mare parte în anii comunismului. Aşa au păţit şi alte burguri din România. Aşadar, dacă oraşelor noastre le lipseşte ceva, eu cred că e vorba tocmai de civilizaţia burgului. Acolo unde suportul material - burgul propriu-zis - a existat, nu am reuşit să creăm decît o formă hibridă, de ţăran mutat în burg, căreia i-aş spune "burgăran". E un pas înainte sau înapoi? * Pe străduţa de lîngă blocul meu trece o căruţă plină cu fiare vechi. Calul e frumos. Un BMW cam jerpelit o claxonează insistent, o depăşeşte şi porneşte în trombă, ocolind la centimetru trei copii care se joacă cu mingea. Eu aş scoate din decor BMW-ul şi aş lăsa căruţa. Sînt burgăran?