Ciudata ţară de la Răsărit

După Revoluţia din 1989, una dintre descoperirile de care fuseserăm privaţi atîta vreme era aceea că undeva în Est mai exista o ţară unde se vorbea preponderent româneşte. Entuziasmului din primul moment - lozinci despre Unire, simbolice poduri de flori, sloganuri avînd ca punct de plecare elanuri adolescentine de tip "un singur gînd, o singură simţire" - i-a urmat amara conştientizare a faptului că prăpastia creată în timp era foarte dificil de trecut. Basarabenii de după perioada comunistă arătau ca o variantă mai rea a noastră: colectivism resentimentar, ataşament faţă de trecutul recent, o nomenclatură şi mai impermeabilă la schimbare şi ostilă în faţa perspectivei unei democratizări autentice. După elanul iniţial, podurile de flori s-au rupt aproape complet: Partidul Comuniştilor din Basarabia - una dintre ultimele formaţiuni politice cu reprezentare semnificativă de pe planetă care poartă cu mîndrie această denumire - a fost votat de cîteva ori cu o majoritate care nu lăsa loc de dubiu. E adevărat, ajutat de o opoziţie atît de scindată, încît pare să aibă drept agendă ascunsă susţinerea la putere a adversarilor ideologici. Un alt lucru ciudat în ecuaţia basarabeană este acela că formaţiunea comunistă a cîştigat alegerile de două ori consecutiv cu planuri opuse de orientare politică externă: o dată mizînd pe cartea rusească, a doua oară - pe cea pro-europeană. Acum, Chişinăul declară răspicat că doreşte o integrare în cea mai puternică alianţă a ţărilor de pe bătrînul continent. La rîndul ei, România încearcă să ajute Republica Moldova în acest demers şi se străduieşte să împingă pe agenda europeană, din poziţia ei de proaspăt membru al UE, o decuplare a integrării basarebene de celelalte state ex-sovietice din zonă. Cît de sinceră este însă puterea de la Chişinău în declaraţiile ei de ultim moment? După cum o arată faptele, în prea puţină măsură: corupţie endemică, o societate civilă hărţuită, o presă împiedicată să-şi exercite presiunea critică asupra guvernării. Pe de altă parte, această orientare aparent pro-occidentală nu împiedică autorităţile să recurgă la acelaşi discurs violent şi ridicol totodată împotriva unui aşa-numit fascisto-imperialism românesc. După cum se remarcă ironic în articolele din acest grupaj, dacă Republica Moldova s-ar alătura Uniunii Europene în actuala formulă şi reprezentare politică, ar deveni în scurtă vreme cel mai înverşunat adversar al României. Iar Rusia este în continuare o forţă politică, economică şi culturală care copleşeşte prin prezenţă orice posibil adversar în Basarabia. Deşi speranţele sînt foarte reduse, ar exista o şansă dacă peste Prut s-ar forma o masă critică susţinătoare a unei reale democratizări, în afara sferei guvernamentale. Probabil e nevoie de o răbdare de Sisif şi de un idealism donquijotesc. Unii sînt dispuşi să încerce. (M. Ş.)