Cîțiva dintre profesorii mei

1 octombrie 2019   Tema săptămînii

Am mers opt ani la o școală din Berceni, patru – la liceul „N. Bălcescu“ (azi „Sfîntul Sava“) și alți 12 ani la trei facultăți – mai întîi la Universitatea din București, apoi pentru master la Sorbona, iar pentru doctorat, tot la Paris, la École des Hautes Études en Sciences Sociales.

Am avut două învățătoare în ciclul primar, cam 15 profesori în gimnaziu, în jur de 20 la liceu (la specializarea matematică-fizică) și vreo 30 în facultățile de filosofie și științe politice urmate în țară și în Franța. De la fiecare dintre profesorii mei am luat cîte ceva bun. Nu-i pot evoca aici pe fiecare în parte. Am ales doar cîțiva dintre cei care m-au format, și anume pe:

…doamna Mursa, prima mea învă-ță-toare, care mi-a cerut atît de insistent să scriu caligrafic încît și azi, de cîte ori încerc să descifrez ce-am mîzgălit de mînă, îi aud vocea calmă, dar fermă: „Mai drept și mai clar, Cristi, mai drept și mai clar!“;

…domnul Roland Cristescu, dirigintele din gimnaziu, care ne învăța franceză inclusiv prin teatru – așa am ajuns să capăt un rol într-o adaptare a romanului Tartarin din Tarascon! – și care m-a încurajat să caut în revista Pif un francez, cu care am început să corespondez imediat ce am împlinit 11 ani, pe care l-am întîlnit prima dată cînd aveam 25 și cu care am rămas în legătură pînă astăzi;

…profesoara de limba română Matilda Mincu, care ne-a convins pe mine și pe ceilalți colegi că gramatica înseamnă disciplină și că, dacă nu ne-o însușim „la perfecție“ pînă la 11-12 ani, nu vom putea vorbi îngrijit și corect niciodată;

…profesorul de fizică al cărui nume, din păcate, l-am uitat (Lăzărescu?) și care ne-a spus prin clasa a șaptea că „nu ne dă drumu’ la meci“, deși jucam cu Anglia, fiindcă există fizică fără fotbal, dar nu și fotbal fără fizică;

…doamna Guțu de germană, care ne a explicat că memoria n-are aliat mai bun decît declinările și conjugările dintr-o limbă străină, în primul rînd din cea pe care ne-a predat-o dumneaei;

…diriginta din liceu, doamna Pavnotescu, singura dintre profesoarele de română care mi-a spus că trebuie să citesc în fiecare săptămînă literatură universală și care ne-a dus „cu clasa“ la înmormîntarea idolului ei Nichita Stănescu, ca să vedem – ne-a explicat tot dînsa, în lacrimi – „cum se încheie prematur un capitol din istoria literaturii române“;

…Valentin Matrosenco, matematician sever și adept al cultului stahanovist, de la care am aflat că, întrucît exercițiul e sfînt, e musai să rezolvi zeci de probleme de pe o zi pe alta, fără ca asta să-ți aducă, atunci cînd n-ai greșit nimic, mai mult de nota 7;

…„doamna de fizică“, pe nume Godini, care se străduia să facă experimente într un laborator prost dotat, fără a renunța vreodată, și de la care am înțeles, pentru prima oară, ce înseamnă o explicație științifică, dar și invalidarea acesteia printr-o altă teorie;

…trioul universitar alcătuit din Dragan Stoianovici, Petre Bieltz și Gheorghe Enescu, cu care am studiat temeinic logică simbolică și teoria sistemelor logice, pînă în clipa în care am realizat că m-am străduit o lună întreagă să demonstrez o teoremă deja demonstrată într-un mod mult mai elegant;

…profesorul de istoria filosofiei Gheorghe Vlăduțescu, care preda Metafizica lui Aristotel în cheie hegeliană și care m-a îndrumat spre filosofia medievală, apoi spre Nicolaus Cusanus și opera lui teologică;

…Ligia Bîrzu și asistentul ei din acea vreme, Pupi Nistor, care mi-au arătat că paleoliticul nu e o pre-lume, ci parte a universului nostru omenesc;

…distinsul domn Mircea Flonta, care preda epistemologie și ne-a făcut să înțelegem că reflecția filosofică reclamă claritatea distincțiilor conceptuale și unul dintre foarte puținii profesori care au acceptat să ne primească de Crăciun cu colindul, într-o vreme cînd sărbătoarea era pusă sub interdicție publică;

…sociologul Ion Ungureanu, primul care mi-a vorbit despre Tocqueville și Raymond Aron, cu cîteva luni înainte de Revoluția din decembrie ’89, după ce ne îndrumase – pe mine și alți cîțiva studenți – într-o cercetare a presei românești la Biblioteca Academiei, apoi într-una de teren, în care am aplicat chestionare în satele din jurul Bucureștiului;

…Lucian Boia, singurul dintre istoricii audiați în facultate care n-a îmbrățișat o abordare cronologică a modernității, ci ne-a explicat problemele pe care modernii și le-au pus, fără a avea un răspuns definitiv, și în primul rînd problema cum reușește o revoluție;

…Radu Toma, profesor de franceză din facultate, de la care am învățat cum se folosesc dicționarele atunci cînd traduci;

…psihologul Paul Popescu-Neveanu, care ne putea vorbi liber, în fiecare săptămînă, cîte trei-patru ore, fără să ne plictisească;

…sociologul Lazăr Vlăsceanu, titularul unui curs de pedagogie, din care am aflat, de fapt, cum este structurată lumea instituțiilor occidentale;

…Sorin Vieru, care mi-a devenit profesor de istoria filosofiei imediat după Revoluție, pentru un seminar despre Platon, și care m-a recomandat pentru bursa guvernului francez, cu ajutorul căreia am plecat la Paris în toamna lui 1990;

…doamna Hélène Vedrine, specialistă în filosofia Renașterii și bună cunoscătoare a operei lui Ioan Petru Culianu, care mi-a îndrumat cercetarea masterală la Sorbona, punîndu-mă în legătură cu Maurice de Gandillac, marele comentator francez al operei lui Cusanus;

…colega doamnei Vedrine, Paulette Carrive, care preda gîndirea politică engleză modernă și cu care am deslușit – pe parcursul unui an – textul celui de al Doilea tratat despre guvernare al lui Locke, într-o mică sală din Facultatea de Filosofie de la Sorbona;

…dragul meu îndrumător de doctorat, Pierre Manent, pe care mai întîi l-am citit în colecția lui Sorin Antohi de la Humanitas, pe care l-am văzut prima dată „în carne și oase“ la o conferință ținută la Collège de France, pentru a-l întîlni apoi la seminarele săptămînale de la École des Hautes Études en Sciences Sociales, ca și în discuțiile tête-à-tête pe marginea numeroaselor variante ale tezei mele de doctorat despre critica totalitarismului, citite și adnotate cu atenție, pînă la ceremonia de susținere, la capătul căreia titlul de doctor mi-a fost acordat cu mențiunea „très bien avec les félicitations du jury“;

…Pierre Rosanvallon, de la care am înțeles ce e statul, concept pe care el îl explica pornind de la secolul al XIX-lea, în prezența unui public foarte divers, care cuprindea – pe lîngă studenți înscriși la doctorat – și sindicaliști, gazetari ori simpli gură-cască, atrași de notorietatea profesorului;

…marele istoric François Furet, de la care am învățat cum se interpretează „textele minore“ ale unui autor, el făcînd o asemenea demonstrație cu ajutorul notelor despre Algeria ale lui Alexis de Toc-queville;

…Jean-Claude Casanova, colaborator apropiat, ca și Manent, al lui Raymond Aron, profesor în juriul meu de teză, care mi-a explicat – în redacția Commentaire, pe care o conduce din 1978 pînă azi – cum se face o revistă de politică;

…Alain Besançon, care – „tînăr pensionar“ fiind – venea la seminarul ținut de mult mai tînărul său coleg Pierre Manent, ca să discute – precum un student oarecare – bucățile de filosofie politică analizate, precum în Antichitatea tîrzie și în epoca medievală, rînd cu rînd, paragraf cu paragraf;

…Marcel Gauchet, vorbind la fel de ușor despre Port Royal și despre locul religiei în societatea de azi, despre democrație și campanie electorală, despre psihanaliză și Benjamin Constant;

…Andrei Pleșu, rectorul Colegiului Noua Europă, care a moderat discuțiile transdisciplinare pe care le-am purtat, sub privirile atente ale înțelepților Neagu Djuvara și Andrei Scrima, alături de colegi de „generație NEC“ precum Valentina Sandu-Dediu, Mircea Cărtărescu, Ioan Ică jr., Ștefan Borbely sau Cristina Codarcea.

Din 1992 predau la rîndul meu, căutînd să folosesc multele lucruri învățate de la profesorii de care am avut parte. Pentru greșelile pe care le voi fi făcut, dați vina pe mine, nu pe ei… 

Cristian Preda este profesor la Universitatea din București din 1992 și a fost europarlamentar pînă în 2019. Printre cărțile publicate: Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 pînă în prezent, Editura Polirom, 2011.

Mai multe