Cititul de plăcere pentru copii

16 iulie 2014   Tema săptămînii

Dintr-un anumit punct de vedere, piaţa de carte pentru copii din România are uşoare tendinţe schizoide. Dacă, înainte de ’90, găseam o ofertă de carte foarte generoasă, cu scriitori români, dar şi cu ilustratori excelenţi, care îşi puneau talentul în slujba publicaţiilor pentru cei mici, după ’90, avem de-a face exact cu reversul acestei situaţii. Au dispărut ca după cutremur autorii români care vor să scrie pentru copii, iar traducerile, în special cele din limba engleză, le-au luat locul acestor volume care explorau şi exploatau poveştile tradiţionale, folclorul local sau imaginau situaţii noi, lăsîndu-ţi imaginaţia să zburde în voie, cum se zice.

Astfel, se poate spune că, dintr-un exerciţiu de cunoaştere, lectura a devenit, pentru cei mai mici dintre cititori, un exerciţiu de recunoaştere, iar aceasta se datorează în principal francizelor care produc un snop de materiale ataşate celui mai nou film Disney sau Marvel. Pe lîngă filmul cumpărat pe DVD, părinţii simt nevoia să „completeze toată seria“. Să le cumpere copiilor cartea cu Winnie the Pooh făcută după film – film care, la rîndul său, a fost adaptat după textele originale ale lui A.A. Milne – la pachet cu animăluţe din pluş şi pijămăluţa cu personajele care populează Pădurea O Sută de Acri. Desigur, producţia destul de ieftină a acestor cărţi, care sînt mai degrabă nişte broşuri ale filmului de animaţie hollywoodian „original“, este un argument foarte important pentru editurile care optează pentru o astfel de strategie – dacă ai un film de animaţie preferat, cu siguranţă că îţi vei dori toată gama de produse adiacente.

Totuşi, în ultimii ani, mai multe edituri au început să-şi concentreze atenţia pe recuperarea unor autori care au semnat cărţi pentru copii, în perioada de dinainte de ‘90 (Marin Sorescu cu Unde fugim de-acasă?, Editura Arthur, Anamaria Smighelschi cu seria Luna-Betiluna, Dora-Minodora, Editura Paralela 45, Gellu Naum cu Cartea cu Apolodor, Editura Humanitas ş.a.) sau să retipărească basme cu ilustraţiile unor artişti contemporani (vezi eforturile Editurii Vellant – Greuceanu, Zîna Zorilor ş.a.). În plus, editurile au început să organizeze concursuri de manuscrise dedicate literaturii pentru copii. Trofeul Arthur, de exemplu, ne-a deschis ochii către darul de (re)povestitor, dar şi către tipul de umor practicat de scriitorul Florin Bican, autor ce poate fi comparat cu Dahl sau Pratchett pentru felul în care reuşeşte să modeleze limbajul uzual şi să-l infuzeze cu scurtături, ascunzişuri şi expresii reciclate. De fapt, lupta nu este total pierdută, dacă mai punem la socoteală şi benzile desenate adaptate după texte clasice (Amintiri din copilărie, Editura Adenium) – tot un exerciţiu de recunoaştere sau un soi de scurtătură spre textul lui Creangă – sau antologiile din seria Cărţile mele (Editura Arthur), ne dăm seama că lucrurile se mişcă într-o direcţie bună, iar cărţile româneşti recîştigă teren în duelul inegal cu maşinăria de marketing a industriei de carte din Occident. Ar mai fi de menţionat şi Editura Cartea copiilor, care publică volume semnate de scriitori români. Cred că şi autorii contemporani consacraţi ar avea de cîştigat dacă ar lansa cărţi pentru copii. Dincolo de eticheta de literatură minoră, lipită peste această specie aparte, o carte pentru copii reprezintă şi un cîrlig pentru „cărţile serioase“ ale autorilor respectivi, la care copiii de astăzi vor ajunge în perioada liceului sau a facultăţii şi, de ce nu?, mai ales în anii maturităţii. Mai mult, piaţa de carte pentru copii este una dintre cele mai dinamice din zona editorială, cu oportunităţi reale de a-ţi vedea cartea tradusă într-o limbă de circulaţie internaţională, dacă manuscrisul este suficient de bun.

Tocmai din acest motiv aş vrea să prezint două cărţi scrise în limba română. Voi începe cu o carte recentă, publicată la Editura Curtea Veche. Este vorba de volumul Domnişoara Poimîine şi joaca de-a Timpul, al Adinei Rosetti. Cam aşa ar trebui să arate o carte pentru copii de pînă la 9 ani: cu ilustraţii care să acopere întreaga pagină, să fie interactivă şi să fie un exerciţiu de cunoaştere, aşa cum spuneam anterior. Volumul pare că a fost gîndit în aşa fel încît textul să fie integrat desenelor, cu unele fragmente reproduse chiar de mîna artistei Cristiana Radu, cea care semnează ilustraţiile. Formatul cărţii şi designul sînt excelente, singura problemă cu publicarea unui astfel de volum este preţul de producţie, bănuiesc, destul de mare, şi, în consecinţă, preţul de vînzare – 45 de lei. Dar sînt convins că toată lumea preferă o carte frumoasă pentru copii, unui text pe care părinţii să-l citească de pe tabletă, cînd încearcă să-i adoarmă pe cei mici. Subiectul cărţii, evident şi din titlu, este Timpul şi părţile componente ale acestuia – trecut, prezent şi viitor. Deşi se joacă cu noţiuni abstracte, care în alte condiţii ar putea fi destul de greu de digerat de minţile copiilor, Adina Rosetti reuşeşte să creeze cîteva personaje care să sugereze cele trei dimensiuni temporale (Doamna Ieri – un fel de bunicuţă cochetă, Domnul Azi – un soi de dandy omniprezent şi Domnişoara Mîine – o puştoaică fără griji, ce suflă baloane de săpun cu fapte care ar putea să se întîmple). Pe lîngă aceştia, există şi cîteva personaje negative sau clevetitoare, cum ar fi Vrăjitoarea Niciodată şi Spiriduşul Nicicînd, dar şi Domnişoara Poimîine, care încurcă puţin lucrurile, în lumea guvernată de Vrăjitorul Timpului. Una peste alta, cartea Adinei Rosetti este numai bună de citit înainte de culcare, atît de copii, cît şi de părinţii care au copii mici, iar decorul suprarealist imaginat de Cristiana Radu pentru text este o cale de acces ideală către lumea de vis în care se afundă micuţii, cînd le cade capul în pernă.

Trec acum la cartea unui autor în limba română care se prezintă în felul următor: sînt un urs de pluş, fermecat de către un vrăjitor fără inimă şi nevoit să îmi trăiesc viaţa pe Pămînt, drept om. Mi-e dor de Cîmpiile Portocalii şi scriu cărţi pentru copii. Se pare că personajul / autor este stabilit în Olanda, iar cartea lui, Planeta de Aur, vine din zona ceţoasă a self-publishing-ului. Nu-mi dau seama dacă ursuleţul de pluş a ales să-şi publice cartea astfel, sau a fost nevoit să recurgă la această variantă în urma unor discuţii cu reprezentanţii editurilor din România, dar povestea chiar mi-a plăcut, mai ales în contextul descris anterior. Pe lîngă cîteva erori de scriere, care probabil apar inevitabil în urma întreruperii contactului cu limba nativă, ursuleţul K.J. Mecklenfeld reuşeşte să închege o poveste absolut dementă. Un puşti care suferă de agorafobie trăieşte într-un muzeu al jucăriilor dintr-o micuţă localitate olandeză. Bunicul lui i-a construit o vastă reţea de tuneluri în interiorul muzeului prin care Hendrik poate naviga în voie. Băiatul este transformat într-o cîrtiţă de pluş, de către o păpuşă malefică din papier-mâché, numită Calavera. Ei, de aici începe o călătorie fantastică, cu escale pe Planeta de Pluş, Planeta de Lemn sau în casa întortocheată a păpuşii Wilhelmina, cu întîlniri cu piraţi spaţiali ş.a.m.d. Volumul este scris cu multă fantezie şi reuşeşte să alăture, într-un mod simpatic, evenimente istorice, răsfrînte în disputa pentru supremaţie dintre Planeta de Pluş şi Planeta de Lemn, să împrumute personaje din literatura dedicată copiilor, cu o apariţie episodică chiar a pufosului Winnie, să arunce elemente de space opera şi să le întrepătrundă cu situaţii din Toy Story sau din alte animaţii care au ca temă jocurile sau jucăriile copiilor. În timpul lecturii, poţi ajunge chiar să-l suspectezi pe autor de o uşoară pasiune bolnăvicioasă pentru blănoşi sau furries, acei adolescenţi care se îmbracă în costume de animale şi defilează pe străzi şi prin locuri publice. K.J. Mecklenfeld se foloseşte de multe clişee pe care reuşeşte să le transforme şi să le adapteze propriei proze şi scenariului pe care l-a gîndit. Chiar dacă volumul poate fi achiziţionat deocamdată doar online, de pe site-ul cărţii, şi chiar dacă se simte nevoia unei redactări atente a textului, Planeta de Aur mi s-a părut o carte de aventuri foarte tare pentru copiii cu vîrste între 10 şi 14 ani. Şi este abia primul volum dintr-o serie, se pare, mai mare.

Sper ca exemplele de mai sus, cartea Adinei Rosetti, ilustrată de Cristiana Radu, şi volumul semnat K.J. Mecklenfeld să vă deschidă apetitul pentru literatura pentru copii autohtonă şi sper, dragi autori de cărţi serioase, că, la un moment dat, vă veţi întoarce privirile şi către publicul mic, dar altminteri foarte exigent. 

Matei Sâmihăian este PR la Editura Arthur.

Mai multe