Cîteva zile pînă la chenzină...

Cînd domnul acela cu căciulă de miel (al cărui nume nu poate fi pronunţat pentru că, între timp, a devenit marcă înregistrată) a fugit cu elicopterul, nu aveam decît zece ani. Fusesem doar de două ori la teatru, o dată la Ţăndărică şi o dată la Creangă, în ieşirile voluntar-obligatorii cu clasa. În rest, teatru însemna pentru mine programul distractiv de la Album Duminical şi cel de la Revelioane, de la televizor. (Apropo, aţi observat că programele distractive sînt exact la fel – aceiaşi oameni, aceleaşi texte, aceleaşi poante – ca cele de pe vremea împuşcatului?) Şi mai era, desigur, Scrisoarea pierdută a lui Ciulei, varianta TV, pe care, asemenea tuturor celor trecuţi acum de 30 de ani, am văzut-o de zeci de ori. Şi înainte, şi după. 

Prin clasa a II-a, cînd doamnei directoare i s-a trasat sarcină să scoată cît mai mulţi copii la teatru, la spectacolul care urma să aibă loc a doua zi, familia mea avea o mare problemă. Mai erau cîteva zile pînă la chenzină. Părinţii tocmai deciseseră să nu îmi reînnoiască abonamentul voluntar-obligatoriu la Universul copiilor, pentru că, după ce mă uitam zece minute la poze, revista ajungea instantaneu la coş. Trebuia să strîngem bani de maşină. Şi tata tocmai găsise pe cineva care îi putea „face rost“ de Pepsi. O navetă întreagă. Şi trebuia să găsească urgent bani pentru asta. Aşa că, după-amiaza, cînd am ajuns acasă, după o foarte scurtă „dezbatere“, am fost pus în faţa unei alegeri dificile: Pepsi sau teatru? 

Ştiu exact cît era un bilet la film (la Favorit), ştiu şi cît era un bilet la meci (la Steaua), dar la teatru nu ştiu cît costa. Nu cred că era foarte mult, dar în perspectiva unei întregi lăzi de Pepsi, fiecare leu conta. Şi mai erau cîteva zile pînă la chenzină. 

Nu ştiu ce-a fost în capul meu atunci (poate faptul că Pepsi mai băusem, dar la teatru nu fusesem niciodată), dar am făcut alegerea care a surprins pe toată lumea. Pe ai mei, adică. 

Am zis că vreau la teatru, fapt care a generat, evident, noi discuţii pentru că, atunci cînd îmi ziseseră mie să aleg, decizia fusese deja luată, de fapt. Şi nimeni nu credea că puştiul pe care îl interesa numai fotbalul (la TV, pe stadion, în curtea şcolii sau cel cu nasturi) va renunţa a doua zi la ceea ce el numea „antrenament“, că puştiul care voia doar caşcaval şi făcea nazuri cînd vedea o bucată mică de grăsime pe carne o să renunţe la Pepsi. Aşa că, în urma unor tactici de convingere specifice vîrstei, am ajuns a doua zi la teatru. 

Ce am văzut nu mai ţin minte. (Să fi fost Motanul încălţat?) Ştiu doar că ne duseseră la balcon şi imaginea teatrului nu corespundea cu cea pe care o ştiam eu de la televizor. Eu ştiam că actorii sînt sus şi spectatorii jos. Aici era invers. Şi nici nu vedeam foarte bine. Am început să mă uit la reflectoare, să număr cîţi oameni se ascundeau după panouri ş.a.m.d. Experienţa asta mi-a dat un subiect de joacă pentru următoarele săptămîni: îmi făcusem din pat scenă şi din lanterne şi alte obiecte – reflectoare. Iar eu, în mijlocul patului, spuneam replici din Toate pînzele sus. Am fost nevoit să fac asta pentru că, a doua zi, mi s-a spart mingea de 35, „Faţa...“ şi alte jocuri nu-mi plăceau şi, cum am zis, mai erau cîteva zile pînă la chenzină. 

Robert Bălan este absolvent al Facultăţii de Teatru (regie), UNATC Bucureşti. Lucrează ca jurnalist cultural la România liberă.