Cîteva povești Melior

Nu vă uitați că au vînătăi, așa sînt ei, tot încerc să-i schimb, dar, v-am zis, lucrez doar de un an în școala aceasta, sînt cu Teach for Romania; e altfel decît își imaginează oamenii, e sfîșietor; vin cu zgîrieturi și de acasă, dar și le fac și între ei; dacă-i contrariază ceva, reacționează cu pumnii; se bucură nespus de orice îmbrățișare, de asta v-au primit așa; unii dintre ei n-au decît un părinte, celălalt e plecat din țară; micuțul ăsta e crescut de bunică; și acasă n-au condiții, nu se pune problema să existe o baie; n-au nici aici condiții, spațiul e cum vedeți, vechi de cînd lumea; dar măcar au un loc unde să învețe; groaza lor cea mai mare e că s-ar putea desființa școala și-ar trebui să meargă cîțiva kilometri pînă-n centrul comunei; iar acum, că le-ați adus cărțile astea, că le pot atinge și împrumuta, sînt fericiți; o să le țin aici, lîngă catedră, le punem frumos pe raft, găsesc niște pernuțe, și facem altfel orele; din cei patruzeci de copii cu care v-ați întîlnit, mare lucru să aibă unul vreo carte acasă; adică darul dvs. e, de fapt, prima și singura lor carte.

E groaznic, de-aia vă sun; plîng, da, și mă gîndesc chiar să-mi dau demisia; știți ce mi-au zis colegii după venirea dvs. în școală? Cum de-am îndrăznit să sugerez că doar eu fac activități? Și asta nu oriunde, ci la ziar. Or, v-am zis, i-am chemat pe toți. Numai că era 1 decembrie, zi liberă adică, iar ei au ales să stea acasă. Ce scriitoare? Nu le păsa lor, au mai văzut nesimțiți de-ăștia care vin la copii doar ca să-și vîndă auxiliarele. Degeaba le-am zis că nu vreți decît să dăruiți, și încă niște cărți superbe, nu cum se dau la premii. Că le-ați cumpărat din banii dvs. Sute de cărți. Și țineți și atelier de joacă, așa, cum numai la Cluj sau în orașele mari se face. Azi aproape m-au dat afară din cancelarie, nimeni nu mai vorbește cu mine. De ce-o fi venit jurnalista aceea? Cum de mi-a trecut prin cap că-i doar o fată la liceu care vrea și ea să vă vadă? Și-a scris apoi așa frumos despre dvs., despre Melior, despre costumele copiilor, autentice, unele vechi de o jumătate de secol; și despre colindul pe care vi l-au cîntat și pe care-l culeseseră ei înșiși de-aici, din sat. Cîțiva copii au coborît de după coasta muntelui, au făcut două ceasuri prin pădurea cu lupi, de ăia mari și roșii, veniți din Ucraina. Iar azi, în cancelarie, ce mi-a strigat directorul? Vinitură, tu, o vinitură, cum să apari tu în articol? Și m-a trimis la primar, care auzise și el, cum de mi-am permis să mă laud deșănțat? Să nu uit că el îmi dădea ajutorul pentru căldură. Și să-mi intre în cap, că el începe să construiască imediat o bibliotecă; acolo, la fostul bufet; și abonează tot satul la cărți pe care le aduce el, nu vreo scriitoare de care n-a auzit nimeni.

O să-mi vină pe cap tot felul, de la sanepid la IGSU, ce nevoie era să-i puneți pe copii să aplice? Nu ne descurcam cu cărțile alea vechi pe care le-avem? Și de ce-au scris că, de la praf, s-a îmbolnăvit profesoara de română? Și că de-aia nu mai vrea să deschidă ușa aia? Și că ei nu au ce să împrumute de-acolo? Doamnă profesoară, de cîți ani lucrați la noi? De cinci ani? Acum, ziceți, ce nevoie era să strigăm așa, în gura, mare, că n-avem aia, că ne lipsește aia? Ce, nu se poate învăța fără cărți?

Trebuie să faceți două ateliere, nu se poate altfel; unul cu copiii de la școala obișnuită, sînt ca ăia din București, nici o diferență, vine doamna învățătoare cu ei; au și pregătit ceva, de primăvară; abia așteaptă să vadă cărțile pe care le-ați adus la noi, la centrul parohial; și, apoi, îi cunoașteți pe cei din „A doua șansă“, programul de alfabetizare; au o profesoară minunată, de aceeași etnie, îi învață să scrie și să citească, și-s de toate vîrstele; adică îi ia și pe cei mai mari de 13 ani; palatele sînt numai la stradă, și-n ele stau doar cîțiva, care nici nu mai vor să știe ce-i cu rudele lor rămase după gard, unde nu-i nimic, doar case dărăpănate și sărăcie; copiii nici n-au certificate de naștere; se nasc la zece kilometri de București, dar nu vorbesc românește; noi ne bucurăm că i-am adus pe cîțiva în biserică; fetele, după zece, unsprezece ani, știți, n-au voie să mai iasă singure din casă; iar băiatul din poza pe care v-am trimis-o, cel care s-a însurat la 12 ani, s-a întors între timp la școală, că vrea să facă măcar opt clase.

Să ne imaginăm, dragii mei, că avem un aparat care schimbă realitatea. Unde-ați vrea să plecați? Da, de-aici din spital. Știu că unii stați de mult timp și că doamna psihiatru vă ajută pe fiecare. Ați putea să vă duceți oriunde, și-n Australia, și pe altă planetă, chiar și-n copil... Nu în copilărie, doamnă, nu vrem acolo. Eu nu mi-am văzut mama adevărată. Și tata mă bătea. Eu am fugit de-acasă. În altă parte atunci, hai, să vedem, unde ați vrea să vă duceți? Eu m-aș întoarce la... mama maternală. Și eu, tot acolo, la mama mea maternală. Dar nu mă mai primește, am șapteșpe ani acum. Eu nu, nu la mama maternală, eu vreau în... Haiti. Haiti e în țara noastră?

Sînt doar cinci situații mai sus, fiecare proiect al Fundației Melior a fost, în sine, o poveste. Zilele acestea pregătim Biblioteca Melior 21, pentru care avem multe aplicații, încă n-am ales-o pe cea cîștigătoare. E greu de crezut că noi, două femei cu vieți deloc simple, am donat (în cadrul a douăzeci de Biblioteci Melior) 10.000 de cărți nou-nouțe, cele mai frumoase care se publică, cu o valoare reală de aproximativ 70.000 de euro. N-am fi reușit, desigur, fără ajutor venit fie de la oameni obișnuiți care au redirecționat 3,5% din impozitul pe venit către Fundația Melior, fie de la cîțiva prieteni –inclusiv colegul de bancă din liceu –, fie de la editorii cu care-am colaborat și care ne-au dat reduceri la cărți, iar uneori ne-au făcut ei înșiși donații. După opt ani de cînd tot intervenim în social sau în educație, ne simțim tot mai obosiți, căci am văzut mai curînd lucruri care se schimbă-n rău decît în bine. Cerem, din nou, ca-n orice loc unde învață copii să existe cărți. Strigăm să nu se mai desființeze bibliotecile (e un dezastru) și să nu mai existe școli fără biblioteci. Iar fondurile pentru achiziții să vină prin Ministerul Educației, nu prin primării care de obicei nu dau nici un ban pentru asta. Credem, mai departe, că nu poate exista educație fără cărți citite. Și știm că fără educație nu există viitor.

Ioana Nicolaie este scriitoare, cea mai recentă carte publicată e Miezul inimii, Editura Humanitas, 2022. Este implicată în proiecte de promovare a lecturii printre copii și a Bibliotecilor Melior.