Cîteva portrete

27 aprilie 2016   Tema săptămînii

Ultimul deportat

Constantin Ciolac este ultimul deportat din Bărăgan. Cînd l-am vizitat era îmbrăcat ca de obicei: cu pantalonii ăia groși, cărora nu li se mai închide fermoarul, încotoșmănat într-o geacă albastră și cu o șapcă pe cap. Casa lui – singură-cuc, în plin cîmp, cu o curte sărăcăcioasă, unde se apucase încă de dimineață să stoarcă niște struguri, să-și umple butoaiele pentru iarnă. Singurul care s-a aciuit pe lîngă casă este Bobiță, un cîine cu ciulini amestecați prin blană. 

Constantin Ciolac are 64 de ani și locuiește în Cîmpia Bărăganului de la vîrsta de 2 ani, cînd a fost deportat din Basarabia, împreună cu familia lui. Satul Rubla, din raionul Brăila, populat de 480 de familii, a prins contur în aproape un an, timp în care oamenii și-au făcut singuri case.

Din satul Rubla a rămas, însă, o singură casă. Casa lui Constantin Ciolac. Acum vreo zece ani mai trăia o vecină, care stătea tot aici, dar azi a rămas singur. Singur, cu cîinele Bobiță și cu alți doi, care s-au obișnuit să vină și ei pentru o bucată de pîine la singura casă din cîmp. De-a lungul timpului, Constantin Ciolac a mai avut și cai. „Pe unul“ – îmi spune – „l-au tăiat, altul a fost spînzurat… Nu știu de cine! Am anunțat eu Miliția… ăăă, Poliția! Dar cred că e tot aia… și degeaba“. „În oraș cu ce vă duceți?“ – îl întreb. „Păi, pînă la șosea merg cu mașina sindicatului…“ „Dar de unde o luați?“ „Nu, domnișoară! Per pedes! Pe picioarele mele merg“– spune bărbatul care nu și-a pierdut simțul umorului în Bărăgan. „O iau așa, de-a dreptul, și într-o juma de oră ajung la șosea, de unde mă ia și pe mine cîte-o mașină. De plecat, eu nu plec de aici, că e casa mea. M-am obișnuit și cu singurătatea, și cu tot. Ce, credeți că în aglomerație e mai bine?“

Preotul care vorbește cu Dumnezeu, prin semne

Părintele Constantin Onu este un bărbat înalt, cu barba albă, lungă de-o palmă, și cu ochii albaștri. Biserica unde păstorește a fost ridicată acum mai bine de 200 de ani, în Pitești: Mavrodulu. În curte nu se află, însă, o singură biserică, ci trei. Una dintre ele a fost ridicată în 1996, prin transformarea casei parohiale. Încă nu e gata, dar oamenii vin deja la slujbe.

Nu e o biserică oarecare. Ci una în care slujbele sînt foarte tăcute, iar rugăciunile se „rostesc“ prin semne. E o biserică pentru surdo-muți. Prima din țară. Pe la jumătatea anilor ’90, preotul a început să fie interestat de viața comunității surzilor din Pitești, să meargă la întrunirile lor și să încerce să-i înțeleagă. Le-a învățat limbajul și, într-o bună zi, i-a invitat la biserică și a ținut prima slujbă prin semne. La puțin timp, a fost hirotonisit ca diacon și apoi ca preot un om cu deficiențe de auz, care avea să slujească chiar în Pitești.

Devenea astfel tot mai important ca surzii să aibă o biserică a lor, în care să se poată spovedi prin limbajul propriu, al semnelor, și să primească binecuvîntarea la fel, în care să se roage prin semne și chiar să cînte imnurile religioase. Lucru care pînă atunci nu se întîmplase.

Așa a început transformarea casei parohiale în biserică pentru surzi. Catapeteasma este de înălţime medie, astfel încît credincioșii să poată vedea gesturile pe care le face părintele în altar. De asemenea,  locul unde stau de obicei preotul şi corul sînt  mai înalte decît în alte biserici. Biserica Surzilor poartă hramul „Sfîntul Grigore Palama“. Vin aici cei aproape 500 de credincioşi hipoacuzici care locuiesc în judeţul Argeş.

În biserică încă se lucrează la picturi, dar pe pereți pot fi văzute deja rugăciuni scrise în limbajul semnelor. Adică un preot care apare în imagini succesive, iar în fiecare imagine este reprezentată o literă.

Acum există o adevărată strategie la nivel național pentru a le atrage pe persoanele cu deficiențe de auz către biserică. La unele facultăți de teologie se țin cursuri de limbaj mimico-gestual. Mai mult, s-a creat pentru surzi un limbaj cu specific religios. Părintele Constantin Onu a avut rolul său în toată această poveste. A inițiat această nouă metodă de comunicare gestuală în cadrul bisericii și a tipărit Liturghia pe înțelesul surzilor – adică a arătat cum poate fi reprezentată aceasta prin cîteva mii de gesturi care reprezintă termeni biblici sau liturgici, etape ale rugăciunilor. Lucrarea este unică în lumea creștină. La fel pare să fie și corul surdo-muților coordonat de părintele Onu. Corul se cheamă Effatta, adică „Deschide-te“, cuvîntul rostit de Hristos în timp ce atingea urechile şi limba unui surdo-mut, care, imediat, a început să audă şi să vorbească. Din cor fac parte 18 persoane cu deficiențe de auz, care „cîntă“ versurile bisericești sau ale colindelor prin semne, cu ajutorul mîinilor, în aer. Întotdeauna au un fond muzical. Așa că totul pare ca un dans al mîinilor, al cărui sens îl înțeleg doar ei.

Omul muntelui

Florin Vintilă a trăit toată viaţa pe munte. S-a născut – spune el – „cu schiurile în picioare“, undeva la poalele Bucegilor. Bunicii lui au fost cabanieri, aşa că pînă la 7 ani, cînd a trebuit să meargă la şcoală, a crescut pe munte. Apoi, a făcut schi de performanţă. Dupa care a lucrat la Telecabina Buşteni. A văzut de nenumărate ori cum se schimbă peisajul pe Valea Jepilor. De la alb la verde, la ruginiu şi apoi din nou de la capăt, an după an. Uneori, şi acum, cînd merge cu telecabina, aruncă priviri pe stîncile din jur şi vede lucruri pe care ochiul orăşeanului venit să tragă aer în piept la munte nu le vede: o capră neagră cocoţată pe un vîrf sau un turist aventurier care „n-ar avea ce să caute pe acolo“. Şi a mai văzut Florin Vintilă nenumărate răsărituri şi apusuri grozave de sus, de pe Babele.

Timp de 22 de ani, Florin a fost salvamontist. Nici acum nu e departe de munte. De vreo trei ani lucrează la Jandarmeria Montană şi, de multe ori, mai participă la acţiuni de salvare a turiştilor rătăciţi.  Nici nu mai ştie numărul celor pe care i-a salvat.

Îmi povesteşte  o întîmplare care i-a lăsat amintiri plăcute: „Doi tineri plecaseră pe Valea Bucşoiului, neechipaţi. Deşi erau din Braşov, nu cunoşteau prea bine zona. Aşa că inevitabilul s-a produs. S-au rătăcit. Am primit un apel de urgenţă. Însă cîteva ore i-am căutat în altă zonă decît cea în care erau. Primiserăm coordonatele greșit. Pînă la urmă, am reuşit să luăm legătura şi i-am localizat, pe la ora două noaptea. Dar era periculos să mergem mai departe. Ne-am întors a doua zi, pe lumină, şi i-am salvat. Norocul lor a fost că era vară. Peste cîteva luni, s-au căsătorit, acum au şi un copil. Am fost primii pe care i-au anunţat că au un băiat. Acum nu există sărbătoare la care să nu ne sune sau să ne trimită mesaje. Iar cei doi sînt în continuare iubitori de munte, dar mult mai prudenţi.“

Groparul din Chişinău

Mă priveşte de sub cozorocul şepcii de piele, trasă şmechereşte pe ochi, într-o parte. Îmi zîmbeşte şi-i văd cei doi dinţi aurii din faţă: „I-am îngropat pe toţi, domnişoară! Pe toţi 220.000!“ Îmi spun că ăsta-i omul pe care-l caut. Ştie tot ce mişcă, dar mai ales ce nu mişcă. E – aşa cum îi place să spună – „master“. Deşi pe uşa biroului scrie – în română şi în rusă – „Maistru înhumare“.

Nicolae Gîncota zice că e moldovean, că aşa scrie în buletin. Dar se descurcă mai degrabă cu rusa şi cu literele slavone (aşa sînt scrise în cea mai mare parte şi crucile din cimitir). Cînd era copil, îi era frică de morţi şi fugea de rupea pămîntul atunci cînd „trecea vreun mort pe stradă“.  Mai tîrziu, însă, tatăl lui a lucrat ca paznic la cimitirul din Chişinău. El a terminat armata şi la puţin timp s‑a angajat  gropar. 

Au trecut de atunci 32 de ani. Între timp a devenit – aşa cum spuneam – maistru de înhumări. Un fel de… maistru de ceremonii. Cunoaşte cimitirul ca pe buzunarele lui. Din ’78, în Cimitirul Chişinăului au fost îngropați peste 220.000 de oameni. Mari şi mici. Bărbaţi, femei. Nicolae spune că prin mîna lui au trecut toţi. „Unii sînt acum şi cîte trei într-o groapă, că legea ne dă voie, după șapte ani, să îngropăm pe altcineva din familie în acelaşi loc. Alţii sînt doar o oală cu cenuşă adusă din străinătate, pe unde au murit. La noi e de lucru tot timpul, nu e criză niciodată! Săpăm gropi, împărţim sectoarele, facem curăţenie… Să vedeţi ce e aici de Paştele Blajinilor! Lumea de pe lume! Tăti lumea vine în cimitir. Oraşul e pustiu – cimitirul e plin.“

„Acum văd că cimitiru-i pustiu…“, constat într-o doară. Lui Nicolae i se luminează faţa a mirare şi zice ca un înţelept: „Cum să fie pustiu?!… E plin de oameni. Dar se odihnesc…“ Îl întreb dacă crede în viaţa de apoi. Devine serios: „Eu cred în Dumnezeu şi atît. Să fie clar! Eu nu ştiu cum o fi dincolo. Că stau cu oamenii ăştia aici de 32 de ani şi nu mi-a zis nici unul nimic… V-am zis: oamenii se odihnesc, nu fac nimica!“

Liliana Nicolae este jurnalist la Radio Europa FM. A publicat cartea de reportaj Locuri, oameni, povești,  Casa de Pariuri Literare.

Mai multe