Cîteva obiecţii
Cu varii calibre şi intensităţi, asistăm de cîteva luni bune la o aglomerare de opinii asupra raporturilor dintre societate şi religie, iscate în jurul unui demers intens popularizat despre retragerea unor icoane ortodoxe dintr-o şcoală anume. Tematica a intersectat agende din cele mai diverse, un oarecare consens obţinîndu-se doar cu privire la miza temei, constant în creştere. Mulţi şi-au descoperit vocaţii timid misionare, concurente pînă la adversităţi tăioase: în orice caz, încă unul îţi poate spune cum, de fapt, stăm. Şi radicalizarea s-a obţinut repede: unii au văzut aici o dură campanie de abolire a religiosului, considerat nefast cel puţin în spaţiul public, în timp ce alţii au maximalizat şansele unei contraofensive nu mai puţin revanşarde. Pripa unor comentatori a înflăcărat subiectul, glosînd liber precum în jurul oricăror substantive generoase. Petiţia unui profesor de liceu a primit un lung răspuns de la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), pentru că terenul dezbaterii a fost instrumentat în aria discriminării, solfegiată tot mai universalist: în acest moment se vorbeşte despre simboluri religioase, în general, şi despre societate, în general. E coerent însă raţionamentul indefinit galopant la care asistăm? Petiţia pusese deja problema în termeni extrem de generali (uşor nebuloşi), şi nu a resimţit nici o disproporţie între petent, instanţe, contexte. Larg mediatizată, Hotărîrea 323 a CNCD afirmă că "în fapt, petentul sesisează CNCD asupra faptului că afişarea simbolurilor religioase pe pereţii unităţilor publice de învăţămînt Ťconstituie discriminare împotriva persoanelor agnostice sau de altă confesiune decît aceea căreia îi aparţin simbolurile religioase şi astfel se generează o atmosferă ostilă şi degradantă, afectînd dreptul la demnitatea personală al tuturor copiilor (şi implicit dreptul la educaţie) şi procesul de formare a personalităţii umane şi creative»" (instructiv e întregul document, accesibil lawww. cncd.org.ro/documente/hotarari/Hotararea323-2006.pdf). În fapt, am asistat la alimentarea difuză a unei glisări instantanee şi echivoce, de la sesizarea unui caz de discriminare, foarte bine precizat, către semnalarea unui context mai larg, iar de acolo la echivalarea acelui caz cu alte cazuri, cu toate cazurile (de şcoli cu icoane), cu orice caz posibil în genere. Reprezentat aici de şcoală, caracterul secular al statului e redescoperit şi aprofundat cu ingenuităţi aurorale. Propulsor a fost aici şi un anumit amatorism al ideii de discriminare, cel puţin al aceleia care intră în sarcina CNCD. Centralizarea opiniilor venite din societate e direcţionată spre un stat care împărtăşeşte, în învăţămînt chiar, direcţia cealaltă, a descentralizării. Cu siguranţă se întîmplă încă asta în probleme de ambient, unde şi şedinţele cu părinţii operează din plin cu tema discriminării. Întîmplător, Consiliul - care nu e totuşi o şedinţă permanentă cu părinţii din ţară - are prin statut o misiune cuplată deseori, în istoria modernităţilor, cu critica radicală a religiei: combate. Critica cu pricina s-a desăvîrşit în echivalarea marxistă şi comunistă dintre religii şi obscurantism, un eşantion de stupiditate în stare pură (şi, se pare, nu biodegradabil). Cum Consiliul combate, iar tema face parte din dezbaterea despre stat şi religie, lista sesizării s-a încărcat cît mai mult, în timp ce calea urmată e din ce în ce mai scurtă, cu promisiunea ei de irevocabil rapid. Statutul, abia astfel discutat, al respectivelor imagini reclamă o scurtă analiză de text: atmosfera e socotită nu doar ostilă, ci şi degradantă; chiar şi implicit, pe lîngă dreptul la demnitate e şi cel la educaţie (deşi acesta era chiar contextul, iată cum contextele se pot aglutina); în fine, nu se deformează numai personalităţi umane, ci şi, explicit, creativitatea (singura ei formă concretă fiind, în cazul dat, tocmai aceea a elevilor Liceului de Artă "Margareta Sterian", care au pictat icoanele). Detenta e asemănătoare cu aceea a unor fondatori. Ce "se generează", privit separat, pare într-adevăr strigător la cer: s-ar potrivi la o adică la fel de bine şi unei şcoli care ar afişa nu icoane, ci explicită pornografie. Oricum, ce altceva s-ar fi reclamat dacă un copil de o altă religie ar fi fost obligat să se şi închine? Cu voia sa singurul pe listă, la început cel puţin, dl Emil Moise a amestecat o platformă cu o petiţie, iar rezultatul, din nenumărate pricini, a fost considerat convingător. Nu cred că e. Rareori am asistat la tentative de inducţie drapate atît de deductiv. Pentru atare generalitate, un exemplu e la fel de inutil, la start, precum o listă de speţe. În jurul cazului, previzibilul opiniilor - aşa cum se întîmplă totuşi torenţial la noi - a produs flasce simetrii: nu întîlneşti persoane apte (nu neapărat doritoare) să apere justeţea suspendării icoanelor din şcoli şi care să asocieze şi un anumit regret fondat acestei măsuri, după cum nu întîlneşti campioni ai introducerii şi menţinerii icoanelor în şcoli, care să se preocupe elaborat şi de discriminări, şi de diferenţe. Ar fi, oricum, salutar ca dialogul dintre religii şi secularizări să acroşeze un atît de divers interes public. Întruneşte însă el, acum şi aici, condiţiile minime care l-ar putea configura mai durabil în acord cu registrele sale clasice, pentru a contribui optim la un prezent şi la un proiect de societate? Printre parametri clasici ai dezbaterii figurează, federator, şi un principiu de omogenitate teoretică şi coabitare socială: putem regăsi şi legifera, în aceeaşi societate, un teren comun în care valorile religioase şi seculare să nu producă dizarmonii şi în care să nu-şi conteste reciproc identitatea? Altminteri spus, în spaţiul public se pot evita sau reduce la un minim tolerabil, global şi punctual, acele valori care derivă din contestarea (asimilată ca fatalitate) a celorlalte? Şi cum s-ar metaboliza benefic secularizarea? Ca de obicei la noi, problema nu e ce am mai putea uita, ci tocmai ce am putea reţine, dincolo de fracturile istorice multiple care au marcat tocmai secularizarea în modernitatea românească. Şi atunci avertismentul prealabil e petiţionarul din Caragiale, care încurca "Regia monopolurilor" cu "pensiile". În locul unor răspunsuri concentrice, actul s-a soldat, de fapt, cu o recomandare, al cărei statut e incert. Se aşteaptă decizii, la nivel executiv central. Nu s-au înregistrat progrese notabile în discernerea "atmosferei ostile şi degradante". Cei care ar produce-o o pot produce totuşi şi fără implicarea unor icoane, aşa cum la Ortodoxie se pot în continuare raporta - şi la fel de divers - în interiorul unor pereţi goi. Autorităţile sînt în impas, între altele şi pentru că religia (creştin ortodoxă) e o "materie" (ba chiar una în curs de a deveni obligatorie), şi pentru că tot "materie" a devenit istoria religiilor, chiar dacă - e limpede - cei care o predau în licee nu au o pregătire adecvată. În cazul nostru, în schimb, apare senzaţia neplăcută că ar exista o singură soluţie, globală şi gordianică, a cărei legitimitate nu aparţine decît instanţelor maxime. Organele competente ale statului sînt deja interpretate ca perfect providenţiale şi deopotrivă militante, carenţa de militantism urmînd a le fi îndepărtată prin vitaminizarea cu petiţii. Deşi lezaţi ar fi agnosticii, care nu pot fi mai egali decît alţii în faţa CNCD, aceştia par a controla un concept al providenţei care scapă celor mai temerari teologi. Dar ar dori totodată să fie stipulat etatist prin planificare, chiar dacă statul se pronunţă cu privire la altceva cînd produce consecinţe referitoare la "atmosfere". De ce, de pildă, să implici emoţional şcolari din Gorj şi adolescenţi din Năsăud pentru că e discriminat un copil sau o mie, dintr-o şcoală, la Buzău? De ce să ignori într-atît contextul local şi microistoria recentă, pentru a-ţi pregăti un portret cu curtea de la Strasbourg? Nu discriminarea eventuală e contestabilă, ci geografia ei, încă din start. Nu e vorba nici de simboluri eventual violente, căci nu tauroctonia mithraică e afişată triumfalist la Dorohoi, şi nici la Babadag nu flutură răfuieli jihadiste. Acolo unde e vorba de militantismul unor atei, de ce să preia odraslele lor, constrîngător sau furtiv, vacanţele de Crăciun sau de Paşti? Îşi promit părinţii agnostici că nu vor discrimina "demnitatea personală" a micuţilor prin nici un Bau-bau şi alte onomatopee mitologizate la fel de creativ?