Cîteva ipostaze ale solidarității

13 aprilie 2022   Tema săptămînii

În zilele astea, cuvîntul „solidaritate” se asociază automat cu Ucraina, cu refugiații de acolo. Într‑adevăr, a fost impresionantă promptitudinea și vigoarea cu care societatea civilă a reacționat la drama șuvoiului de femei fugite din calea războiului cu copii de mînă. Și n-a fost doar o reacție emoțională, de moment; la mai mult de o lună de la începutul agresiunii ruse, românii s-au organizat și acordă un sprijin substanțial refugiaților ucraineni.

Dacă simțiți nevoia de energie pozitivă, recomand o vizită în grupul de Facebook UNIȚI PENTRU UCRAINA – Об’εднанi за Украiну – United for Ukraine, care are peste un sfert de milion de membri: apar anunțuri dintre cele mai diverse, de la solicitări sau oferte de locuință, locuri de muncă, donații de tot felul, transport... Ei bine, e spectaculos de văzut cum, în cel mult o oră, fiecare solicitare își găsește cel puțin o rezolvare. (Nu pot să nu menționez numele europarlamentarului Vlad Gheorghe, inițiatorul și organizatorul grupului.)

Riguros vorbind, reacția românilor față de suferința refugiaților ucraineni nu se înscrie în definiția solidarității. De la Durkheim încoace, solidaritatea – fie ea mecanică sau organică – se manifestă între membrii aceluiași grup. Avem de-a face, mai degrabă, cu manifestări de empatie, de altruism. Pe de altă parte, putem explica reacția fată de suferințele vecinilor noștri (și) prin teama că și noi am putea deveni victimele unei agresiuni similare. În memoria colectivă se păstrează imaginea „soldatului sovietic eliberator” transmisă de părinții și bunicii noștri. Așadar, identificarea cu victimele actualului război e extrem de ușoară – femeile acelea care trec granița cu copii de mînă sînt ușor de confundat cu surorile și soțiile noastre –, ceea ce nu se poate spune despre refugiații sirieni veniți în anii trecuți. (Oricum, comparația cu reacția față de alte fluxuri de migranți nu poate merge prea departe, date fiind dimensiunile atît de diferite ale impactului celor două fenomene în România.)

În fața unei asemenea risipe de solidaritate, nu putem să nu ne întrebăm de unde a apărut ea, la un popor care ar putea fi mai degrabă caracterizat drept individualist: la noi, ajutoarele sociale sînt percepute drept un îndemn la lene, voluntariatul e un obicei exotic, implicarea în viața comunității e socotită din start drept zadarnică, îmbulzelile pentru o drujbă „la ofertă” au proporții epice. Ca să înțelegem, propun un excurs în istoria mai mult sau mai puțin recentă.

4 martie 1977, cutremur de 7,2 grade. În cîteva minute, mii de oameni au fost îngropați sub dărîmături, zeci de mii au rămas fără locuință. Pe măsură ce s-a răspîndit (din om în om, radioul și televiziunea au fost mute cîteva ore bune) știrea despre locurile dezastrelor, cohorte de oameni s-au adunat în zonele calamitate pentru a-i salva pe cei blocați sub dărîmături. Și au muncit toată noaptea și în zilele următoare, fără să-i organizeze nimeni. Au urmat valuri de gesturi prin care oameni simpli făceau ce puteau ca să-i ajute pe „sinistrați” (ăsta era cuvîntul folosit): de la primirea în locuințele proprii pînă la ajutor pentru repararea caselor și donații în bani.

În sine, asemenea manifestări de solidaritate ne-ar putea părea banale. Dar în contextul totalei absențe a unor forme de structurare a societății civile și al unui sistem în care orice inițiativă „fără voie” era din start subversivă, această explozie de solidaritate spontană a fost semnificativă. Ca prin minune, cîteva zile după cutremur, Radio Europa Liberă nu numai că nu a mai fost bruiat, dar a și putut fi apelat telefonic din țară – cu justificarea transmiterii de informații despre persoane care ar fi putut fi victime ale seismului (un fel de „marked safe” avant la lettre). Aș zice că românii au folosit solidaritatea ca pe o formă de manifestare a libertății interzise. Poate că nu e întîmplător că importante disidențe față de regimul comunist au apărut în preajma anului 1977: Paul Goma, Vasile Paraschiv.

Un alt episod, mai recent. Martie 2020. Lockdown în toată Europa și o angoasă generalizată. În țările occidentale se moare pe capete. O parte din conaționalii plecați la muncă în străinătate se află în situații incerte: fie că nu aveau un loc de muncă legal, fie că cel pe care îl aveau a dispărut. De departe, situația din România pare mult mai bună (și așa a fost, pe parcursul primului val), îmbolnăvirile se numără cu zecile, nu cu miile, decesele sînt încă rare. În condițiile astea, mulți români aflați în străinătate au decis să se întoarcă. S-au suit în mașini și, înainte să se închidă granițele, au pornit spre Est, spre acasă. Au fost cozi de zeci de kilometri la granițele țării. Numai că aici i-a așteptat, din partea unei bune părți a societății, o reacție gregară de respingere: Ce căutați aici, să ne aduceți boala? (Ca și cum nu de aici erau ei.) Voi sînteți vinovați de răspîndirea virusului ucigaș. (Veșnica nevoie de țapi ispășitori.) Nu, se pare că gena solidarității nu e prea clar înscrisă în ADN-ul poporului nostru. Sau, dacă e, e dotată cu abilitatea de a se ascunde foarte eficient.

Tot în 2020 a venit cel mai de preț (pentru mine) exemplu de solidaritate. Este legat de sociologul și profesorul Vintilă Mihăilescu, cel care ne-a bucurat ani la rînd cu „Socio-hai-hui“, rubrica sa din Dilema veche. În 2019 se aflase că, suferind de o boală cruntă, avea nevoie urgentă de o operație în străinătate. Trebuia adunată o sumă imensă (parcă 300.000 de euro). Era nevoie ca oamenii să se solidarizeze cu mai mult decît un „like” sau o semnătură pe o petiție care cere o demisie – astea știam că sînt ușor de realizat. Ei bine, miracolul s-a produs. Într-un timp foarte scurt, au fost peste 5.000 de oameni care au donat bani. Și nu era vorba „decît” de un universitar, nu o vedetă de televiziune sau vreun fotbalist celebru. Operația a fost efectuată, Vintilă a mai primit un an de viață alături de cei dragi; noi am primit în dar cartea minunată pe care a scris-o în acel răgaz – În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului. Marele dar pe care l-am primit noi toți atunci – în același martie 2020 – a fost dovada că încă mai avem resurse de solidaritate, că ne putem strînge împreună și din iubire, nu doar din ură. E bine că știm asta.

Mircea Kivu este sociolog.

Foto: adevarul.ro

Mai multe