Cîteva ipostaze ale necredinţei

A spune că ateismul înseamnă negarea existenței lui Dumnezeu este insuficient. Cu greu îi găsim o definiție valabilă pentru toate timpurile. Ateii de astăzi se revendică de la filozofia greco-romană, de la Anaximene, Democrit sau Epicur, uitînd însă faptul că anticii nu puneau cîtuși de puțin la îndoială existența zeilor, era criticată doar credința în atotputernicia acestora. În vremurile îndepărtate nu a existat un ateism integral, explicit și militant. Ateismul nu a fost asociat dintotdeauna cu lupta împotriva religiei și a „obscurantismului“, așa cum îl concepem noi astăzi. Pînă în secolul al XVI-lea, termenul de „ateu“ îl desemna pe păgîn, dar și pe eretic sau schismatic. De exemplu, Luther a fost considerat ateu de către catolici.

În ultimele decenii, istoriografia sentimentului religios occidental a propus abandonarea perspectivei lineare, care considera că ateismul este rezultatul procesului de raționalizare și de laicizare a societății, inseparabil legat de modernitate. Istoria ateismului, spune Georges Minois, în Histoire de l’athéisme (1998), nu trebuie să fie limitată doar la investigarea ideilor, a teoriilor filozofice („ateismul teoretic“), este necesară și explorarea diferitele ipostaze ale necredinței („ateismul practic“). Frontiera între credință și necredință este imprecisă, între ateismul militant și credința înfocată există un întreg spectru de atitudini față de divinitate: panteism, deism, naturalism, agnosticism, libertinism, scepticism. Fiecare epocă și-a avut necredincioșii ei, propriile manifestări ale scepticismului sau ale indiferenței. De-a lungul timpului, necredința a cunoscut o mulțime de atitudini: de la respingerea parțială a dogmelor bisericești și punerea sub semnul îndoielii a eficacității ritualurilor religioase pînă la negarea explicită a existenței Divinității (ateismul propriu-zis).

Grecia antică și-a avut incredulii ei. Într-un vers din Cavalerii lui Aristofan, doi sclavi asupriți de soartă discută între ei: „Nu ne mai rămîne altceva de făcut decît să ne aruncăm la picioarele chipurilor zeilor! – Așa e! Dar, ia spune, chiar crezi că există zei?“ Istoricul francez Paul Veyne comentează: „Nu aș pune mîna în foc că acelui sclav îi deschiseseră ochii Luminile sofiștilor: el aparține marjei de increduli al căror refuz se datorează nu atît raționamentelor și mișcării ideilor, cît unei reacții de împotrivire la adresa unei forme subtile de autoritate.“ (Au crezut grecii în miturile lor?, 1983).

Lucien Febvre, în cartea sa Religia lui Rabelais. Problema necredinței în secolul al XVI-lea (1942), a respins ideea că Rabelais ar fi fost ateu sau liber-cugetător, dușman al credinței care a propagat în Gargantua și Pantagruel un ateism perfid. Rabelais ia în derîdere oamenii Bisericii și fanatismul religios, dar el nu putea fi ateu, ci un creștin credincios: „Astăzi alegem să fim creștini sau nu. În secolul al XVI-lea nu exista alegere. Oamenii erau creștini ca un simplu fapt. Fie că voiau sau că nu voiau, că-și dădeau seama sau nu în chip evident, se aflau cufundați, încă de cînd se nășteau, într-o baie de creștinism din care nu puteau evada nici măcar cînd mureau: căci și moartea era creștină.“ Omul Evului Mediu și al Renașterii – argumenta Febvre – era impermeabil la ateism, această idee fiind inaccesibilă mentalității vremii, fundamental religioasă și credulă. Omul precartezian nu dispunea de „utilajul mental“ format din cuvinte și concepte necesare pentru a gîndi lumea fără Dumnezeu, întrucît toți termenii care desemnează o formă de necredință (deism, materialism, raționalism, liber-cugetător etc.) apar ulterior, în secolele XVII-XVIII.

Acuzat că a căzut în păcatul anacronismului, Febvre a fost revizuit de către reprezentanții noii generații de istorici ai Annalelor. Îndoiala, scepticismul și indiferența religioasă nu erau incompatibile cu mentalitatea medievală. Necredința, sub chipul ateismului explicit și radical, nu a fost cu putință, însă au fost posibile diverse forme populare de punere la îndoială a credinței, care nu s-au hrănit din doctrine filozofice sau teologice.

„Nu există altă lume decît a noastră. Să-mi regăsesc tatăl și mama pe lumea cealaltă? Să-mi recapăt oasele și carnea odată cu învierea din morți? Haida-de!“; „Arborii vin din natura pămîntului, nu de la Dumnezeu. Timpul, urmîndu-și cursul, face frigul, și florile, și grînele; iar Dumnezeu este cu totul neputincios“; „Preoții ne spun niște prostii cînd ne îndeamnă să facem pomeni pentru mîntuirea sufletului. Toate sînt prostii! Cînd omul moare, moare și sufletul. Întocmai cum se întîmplă cu animalele. Sufletul nu este decît sînge“; „Hristos a fost făcut din împreunarea bărbatului cu femeia, aidoma nouă tuturor.“ Iată numai cîteva din spusele unor țărani dintr-un sat francez în cursul unei anchete conduse de Inchiziție și investigate de Emmanuel Le Roy Ladurie, în celebra sa carte Montaillou, sat occitan de la 1294 pînă la 1324 (1975).

Acești oameni simpli și nesofisticați se îndoiesc de existența lumii de dincolo, de credința în nemurirea sufletului și învierea morților, nu aderă la credința în natura divină a lui Hristos și în dogma Imaculatei Concepții, nu sînt convinși de misterul euharistiei și nu cred în intervenția unui Dumnezeu creator, omniprezent. Ei sînt anticlericali și resping elemente ale dogmei catolice, dar nu propun credințe alternative (deci nu sînt eretici), atitudinea lor fiind una de scepticism, de îndoială și de incredulitate difuză, fructul unei cunoașteri empirice și al unor opinii despre ceea ce este credibil și ce nu. Oamenii din Montaillou bricolau credințele, amestecînd religia creștină cu elementele unui naturalism și materialism folcloric de sorginte păgînă („occamism sălbatic“, cum îl numește Le Roy Ladurie). Alt­fel spus, acești țărani din plin Ev Mediu aveau cam aceeași atitudine de bricoleuri ca mulți dintre contemporanii noștri care îmbină creștinismul cu ocultismul sau cu practicile yoga.

Încă un loc comun al istoriografiei tradiționale care trebuie revizuit este acela că manifestările necredinței au fost sistematic urmărite și pedepsite crud de către autoritățile ecleziastice. La capătul procedurilor inchizitoriale de la Montaillou și din ținutul din jur, cei judecați primesc pedepse ușoare cu temnița sau obligația de a purta cruci galbene pe veșminte și de a face declarații de căință. Represiunea a fost ușoară, deoarece inchizitorii urmăreau doar stîrpirea ereziilor, a prozelitismului lor. Jakob Burckhardt, în Cultura Renașterii în Italia (1878), vorbea despre „totala necredință“ din orașele italiene: „mai cu seamă în Florența puteai să fii oricît de necredincios, numai să nu ataci Biserica“.

Este dificilă evaluarea necredinței la nivel popular (cazul Montaillou e reprezentativ pentru Franța rurală?). Dispunem însă de multe alte mărturii care provin din arhivele judiciare, despre manifestările necredinței în Anglia elisabetană, în mediul rural și urban. Modul de viață de la oraș, mai puțin supus controlului social, face loc scepticismului și indiferenței religioase. În cartea Religion and the Decline of Magic. Studies in Popular Beliefs in Sixteenth and Seventeenth-Century England (1971), istoricul Keith Thomas citează cazuri care arată că nu se poate vorbi de o acceptare unanimă a credinței, că avem din nou de-a face cu aceleași negări ale unor aspecte religioase esențiale (divinitatea lui Hristos, existența lumii de dincolo, nemurirea sufletului, caracterul divin al Scripturii etc).

Pe un drum similar cu Le Roy Ladurie – cel al microistoriei – a mers și istoricul italian Carlo Ginzburg, într-o carte la fel de celebră: Brînza și viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea (1976). Arhivele Inchiziției au fost folosite pentru a ne povesti istoria unui morar din Friuli, Domenico Scandella, zis Menocchio, trimis în judecată sub acuzația de erezie, în 1583. Acuzatul s-a dovedit foarte locvace, recunoscînd că și-a făcut publice opiniile: „Io am zis că, după cum gîndesc și crez io, totu’ era haos, adică pămîntu’, aeru’, apa și focu’ erau amestecate împreună, și din grămada asta, crescînd așa, făcutu-s-a ceva mare, așa cum se face brînza în lapte, și din asta se făcură niște viermi, și ăștia au fost îngerii; și cea mai sfîntă putere a hotărît că ăștia să fie Dumnezeu și îngerii.“ Un martor interogat declară că morarul ar fi zis despre ostie: „Nu văz în asta decît o bucată de aluat, cum poate cineva să spună că ăsta-i Domnu’ Dumnezeu? Și ce-i asta Domnu’ Dumnezeu? Nimic altceva decît pămînt, aer și apă.“ Tot el respingea întruparea, mîntuirea, eficacitatea Sfintelor Taine.

Cosmogonia sa materialistă provine din străvechi mituri prezente în stratul profund al culturii orale (Ginzburg descoperă și analogii cu mituri indiene și asiatice). Opiniile sale au fost un amestec exploziv de elemente ale culturii populare cu cele creștine și cu idei luate din cărțile citite de morarul autodidact (prelucrări după Scriptură, vieți de sfinți, almanahuri, relatări de călătorie etc.). Cu toate acestea, a beneficiat de clemență, a fost achitat în 1586, reluîndu și locul în comunitate cu obligația de a purta crucea galbenă pe haine. Însă Menocchio a continuat să-și exprime vechile păreri, a fost din nou denunțat, iar inchizitorii au considerat că era prea mult: în 1601 a fost ars pe rug.

Despre figura acestui morar italian, fragment al unei lumi pierdute, Ginzburg afirmă că „se inserează într-o subțire, întortocheată, dar foarte clară linie de evoluție care ajunge pînă la noi; putem spune că el este strămoșul nostru.“ 

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.

Foto: Ben Smith, flickr