Cîteva amintiri

27 mai 2015   Tema săptămînii

Am aflat de existenţa lui Ion Iliescu în octombrie 1978, la Festivalul Scriitorilor de la Iaşi. Criticul Laurenţiu Ulici reuşise să invite la această manifestare şi un grup de 13 tineri poeţi care nu debutaseră editorial. În calitatea lui de prim-secretar de partid al judeţului, Iliescu a oferit participanţilor o recepţie în holul Hotelului Unirea, unde fusese cazată scriitorimea. Ulici m-a prezentat zîmbitorului amfitrion, pe care îl asaltau autorii veniţi din toate zonele ţării. Era atent şi răbdător cu fiecare şi se vedea că-i place compania celebrităţilor. Deşi Festivalul a fost compromis de un scandal la scenă deschisă (provocat de Florica Mitroi), Ion Iliescu s-a ales cu gloria organizatorică a singurei manifestări de gen din România ceauşistă.

L-am zărit de cîteva ori înainte de Revoluţie la premiere de teatru sau de film, la lansări şi expoziţii, întotdeauna înconjurat de lume bună şi întotdeauna binevoitor. La Casa Scriitorilor şi la Casa Scînteii, odată cu Perestroika s-au înteţit şoaptele care ne avertizau că el va fi următorul conducător. Am fost printre cei care s-au bucurat că profeţia s-a împlinit, purtată de valul de la Intercontinental şi Televiziune, dar i-am refuzat pe cei care voiau să mă convingă că am dreptul la un certificat de revoluţionar. În zilele primei mineriade, cînd noul preşedinte democrat a ieşit livid la TVR pentru a-i înfiera pe „legionarii din Piaţa Universităţii“, m-am temut că el va fi victima celor care-l „informaseră“ pe fostul dictator despre protestele din Timişoara, „puse la cale de un grup de huligani“.

În vara lui 1993, pe cînd eram redactor-şef la Dilema, trimestrialul East European Constitutional Review, editat de University of Chicago Law School, mi-a propus să fac un interviu cu preşedintele Ion Iliescu pe care să-l prefaţez cu un scurt portret al acestuia. Publicaţia pregătea un număr special dedicat instituţiilor prezidenţiale postcomuniste, pe care l-a lansat cîteva luni mai tîrziu, cu ocazia unei conferinţe tematice. Am trimis un fax la Cotroceni, cu solicitarea de rigoare. Am primit imediat răspuns şi am fost programată o săptămînă mai tîrziu să înregistrez interviul. Şeful statului n-a întîrziat nici un minut, mi-a strîns afabil mîna şi – înainte de a ne fi aşezat –, m-a luat prin surprindere: „Mata lucrezi cu Pleşu, nu ştiu ce are el cu mine de mă tot critică…“

Aveam un set de întrebări şi i-am spus de la început că aş vrea să-mi răspundă la toate. M-a asigurat că are timp şi că îl pot întreba orice. Avea obişnuinţa frazelor lungi, mi se părea că vorbeşte prea mult, intrînd în detalii şi justificîndu-se chiar şi cînd nu era cazul. Întrucît mă interesa specificul instituţiei prezidenţiale şi istoricul acesteia, am făcut referire la faptul că funcţia de preşedinte fusese oficializată printr-un decret al lui Ceauşescu. L-am întrebat dacă acest „păcat originar“ nu face şi mai dificil exerciţiul de autoritate în perioada tranziţiei. S-a înfierbîntat brusc, mi-a contrazis vehement premisa, atrăgîndu-mi atenţia că nu poate fi făcută nici o legătură între preşedinţie şi Constituţia lui Ceauşescu. Mi-a explicat îndelung că primul preşedinte al României a fost Alexandru Ioan Cuza. A insistat apoi, revenind la propriul său rol, că între el şi Ceauşescu nu poate fi făcută nici un fel de comparaţie, că opoziţia şi presa îşi permit să îl denigreze, deşi în oricare ţară civilizată calomnia ar fi pedepsită. Nu prea mai ştiam cum să-l întrerup, o făcusem de mai multe ori pînă în acel moment al dialogului. Într-un tîrziu, s-a oprit singur din peroraţia împotriva „aşa-zişilor monarhişti“ şi a jurnaliştilor „fără simţul realităţii“, care-l acuză de ceauşism, nu înainte de a-şi acorda dreptul unei duble interogaţii retorice: „Ţi-ai putea oare imagina că i-ai fi luat un interviu fostului preşedinte? Şi-ar fi închipuit presa că îi este permis să insinueze tot felul de lucruri despre cei aflaţi la putere pînă în ’89?“

În septembrie 2004, am făcut parte din delegaţia însoţitoare a preşedintelui în ultima sa vizită oficială peste Ocean. Începuse campania electorală pentru alegerile la care Iliescu nu mai putea candida. În pofida sfaturilor de sens contrar ale celor care mizau pe Adrian Năstase, dorind să-i ofere acestuia şansa de a se întîlni cu alegătorii din Canada, şeful statului a ţinut morţiş să inaugureze controversata Piaţă a României din Montréal şi să-şi lanseze în SUA ultimul său volum de dialoguri. Eram director în MAE, fusesem implicată în proiectul mult hulitei statui a lui Eminescu, mă aşteptam ca deplasarea să fie torpilată din mai multe părţi. Unul dintre românii canadieni (aflat în vizorul Justiţiei din Québec), care-şi dedicase patru ani să denigreze iniţiativa Pieţei României şi să compromită finalizarea proiectului, era acum sponsor al manifestărilor din programul delegaţiei prezidenţiale. Ion Iliescu i-a decernat Ordinul „Steaua României“ pentru „contribuţia sa la promovarea imaginii ţării noastre în lume“. Inaugurarea Pieţei s-a desfăşurat cu huiduieli şi proteste, dar ministrul Culturii, Răzvan Theodorescu, s-a enervat mai tare decît preşedintele. La Bucureşti, toate ziarele au făcut vîlvă şi s-a lansat chiar un concurs pentru cel mai agresiv titlu de articol dedicat deplasării. La întoarcere, în aeronava înţesată de jurnalişti, toată lumea se distra, rememorînd fazele antiprezidenţiale. Ion Iliescu a apărut la un moment dat din cabina sa şi a făcut cîţiva paşi pe culoar. S-a oprit lîngă scaunul ocupat de cea mai gureşă reprezentantă a presei, s-a sprijinit cu o mînă de spătar şi, spunîndu-i pe nume, a încercat să o convingă, la început politicos, apoi vizibil iritat, că relatarea semnată de ea cu o zi înainte într-un cotidian de mare tiraj era plină de neadevăruri. Jurnalista îl întrerupea vehement, repetînd că de fapt ea a fost mai blîndă decît alţii. Şeful statului s-a retras după aproape un sfert de oră, încercînd, spre final, să atingă măcar o coardă sensibilă. „Păcat, eşti prea tînără ca să fii atît de rea!“ Imediat după ce s-a închis uşa care despărţea cele două compartimente ale avionului, fosta interlocutoare a şefului statului s-a mirat cu voce tare, adresîndu-se colegilor săi de breaslă: „Chiar nu înţelege că de asta am fost trimişi şi plătiţi, să fim cît mai răi?!“

Elena Ştefoi este publicistă, poetă şi lucrează în diplomaţie.

Mai multe