Cîte pene mai are visul american
Cînd mă gîndesc la primul meu an de rezidență, amintirea sosește cu un frison. Îmi e frică. Simt vibrația beep-ului pe care-l port atașat printr-o clemă la pantalonul verde, una din cele două piese ale uniformei de gardă la psihiatrie. Vibrează pînă-n plex. Ațipisem de vreo oră, beep-ul afișează 2,16 a.m. Plus un număr. Mă ridic la marginea patului și indexul formează pe telefon numărul de pe ecran. Aflu că sînt așteptată la Urgență. Unul din primele mele cazuri, cineva care a vrut să se sinucidă prin supradoză.
Îmi pun halatul alb și stetoscopul după gît, dar mă tem că n-o să fac evaluarea așa cum se cuvine, că poate n-o să înțeleg perfect ce-o să-mi spună băiatul dacă nu-mi va vorbi rar și clar în limba pe care o învăț din mers. Sau, mai rău, dacă îmi va vorbi în timp ce va plînge.
M-au selectat pentru că am un CV imbatabil. Am terminat Medicina la București cu media cea mai mare din promoție, am făcut deja o rezidență de ORL acolo și alta de Psihiatrie în Elveția. La teste fac punctajul cel mai bun dintre toți rezidenții din programul de la Boston Medical Center. Dar dacă totuși mă vor da afară după această primă gardă, dacă totuși nu sînt destul de bună pentru standardele lor?
America a fost singura țară, din cele trei pe care le-am încercat, care m-a primit, oferindu-ne atît statutul de cetățean, cît și șansa să fac meseria cu care plecasem din România.
Știu ce înseamnă să nu ai un venit, să-ți mănînci economiile făcute din salariul de rezident în Elveția, economii care într-o bună zi se sfîrșesc în Montréal. Știu ce înseamnă să nu te angajeze nimeni, pentru că ești medic străin și Corporația Medicilor din Québec nu-ți dă dreptul să practici, chiar dacă ai trecut testele federale cu brio și vorbești fluent franceza. Știu ce înseamnă să pierzi patru ani din viață la Montréal, prezentîndu-te la un concurs anual absurd, la care nimeni nu poate afla cîte locuri sînt disponibile și la care nimeni, din zecile de medici imigranți pe care îi întîlnești zilnic la Bibliothèque, n-a reușit în ani, deși studiază de la capăt medicina, opt ore pe zi, pentru același concurs la care cu toții eșuăm periodic.
Mai știu și ce înseamnă să nu ai nici un statut politic nicăieri, să primești ordin de deportare din Elveția, deși aveai pacienți în psihanaliză, să stai clandestin într-o mansardă, cu soțul și copilul de 7 ani, așteptînd viza de imigrație canadiană. Să-ți fie teamă de Police des Étrangers, să ieși doar pe înserat pentru a cumpăra alimente.
Arhitectura vieții mele americane s-a construit cu banii sau mai bine zis cu lipsa lor, la ora la care beep-ul indica 2,16 a.m. Ziua în care am încasat primul cec plătit pentru o gardă de noapte a fost ziua în care mintea mea a alunecat, de pe obsesia că soldul va intra pe minus și că nu voi mai putea supraviețui la Boston, pe plăcuta grijă de a parcurge cursurile de psihiatrie. Nu bucuria sumei în sine a fost sentimentul, ci ușurarea că sînt, în sfîrșit, la adăpost, că de-acum pot să mă bucur de meserie, că pot să mă gîndesc la ce vreau de la viitor. Am început să studiez tratate de psihiatrie neobligatorii, doar pentru că ele mă pasionau. În anii aceia ai disperării, cele cîteva sute de dolari cîștigați periodic îmi arătau că puterea banului înseamnă avantajul de a te gîndi și la altceva decît la el. Eliberarea mentală pentru a trăi.
Am trecut prin multe, dar nu știu cum ar fi fost să ne fi născut, eu și soțul meu, aici, nu în România, să nu avem bani să urmăm școli, facultăți, să nu fi avut în mape tot ce am avut noi cînd am lăsat România pentru civilizația occidentală și cînd pe fruntea noastră scria „bun la export”.
Ar fi tentant să declar că reușita mea sau a soțului meu – care, între timp, a clădit o companie ce generează locuri de muncă pentru americanii din zonă – ne-ar face niște prototipuri de vis american împlinit sau niște surse de inspirație pentru noua generație. Dar ar fi o exagerare. Fiindcă noi nu am pornit de la pilit unghii, măturat holuri sau condus taxi. Noi am venit cu școli absolvite în România, și aici am vîndut servicii specializate. Cînd ajunseserăm noi pe acest continent, visul american începuse deja să-și piardă coloritul, așa că educația universitară din România și experiența de lucru românească au contat.
Filmul pe care-l arătăm noi doi copiilor săraci din America ultimelor trei decenii are un scenariu no-win. Un scenariu de neimaginat pentru ei, ai căror părinți sînt taximetriști, muncitori în construcții, curățători sau lucrează la munca de jos, în cele mai grele job-uri din „țara tuturor posibilităților”. I-aș putea îndemna să termine colegiul, pentru că numai așa ar putea face față competiției impuse de globalizare, din moment ce job-urile de odinioară nu mai aduc mașina, casa, întreținerea pentru o familie cu doi copii și o soție care se ocupă de ei, oricît de multă muncă ar depune. Și totuși, nu sînt convinsă că după terminarea unui colegiu vor găsi un job decent sau că nu le va lua ani de zile pînă să-și plătească împrumutul pentru plata cursurilor și a întreținerii pe parcursul studiilor. Le-aș cere să se îndatoreze pentru ceva care nici măcar nu le poate garanta un loc de muncă cu oarecare confort financiar. Or ei știu asta. De aceea, pentru ei, visul american nu poate fi decît o fațadă, un discurs gălăgios și răsuflat despre succes, exact cum pe vremuri, în comunism, eram obișnuiți și noi să ascultăm discursuri utopice fără să le credem sau să simím disonanța între cum vedeam realitatea și cum trebuia să ne prefacem că nu o vedem.
O faimoasă glumă a lui George Carlin spune că „se cheamă vis american pentru că trebuie să dormi ca să poți crede în el”.
Nu de ieri, de-alaltăieri, visul american are mai puține pene. În Pastorala americană (1997), Philip Roth descrie explozia visului american în plin zbor, spre sfîrșitul anilor ’60, cînd o criză adolescentină devenise starea permanentă a societății, cînd legătura dintre generații se rupea, după ce se făcuse un anevrism. Cu un talent aparte, Roth împinge incomprehensibilul la exasperare în acele fragmente de conversație dintre tată și fiică, atunci cînd s-au terminat cuvintele pentru duioșie. El este autorul care redă cel mai bine preschimbarea visului american în coșmar, cel care povestește istoria unei lumi al cărei „savoir-vivre” aristocratic se transformă brutal într-un democratic „să trăim uniți”, menit să moară.
Inițial, visul american a fost oferta acestei țări de a crea condițiile unui trai mai bun oricui își sufleca mînecile și se înhăma cu ambiție la muncă, oferta pentru propășirea individului și implicit a societății, ea permițînd astfel și mobilitatea lui între clase. De la ideea că orice om poate să-și îmbunătățească viața trudind, conceptul a virat spre posibilitatea ca oamenii să poată deveni milionari și fără să muncească. Un vis american tot mai înalt, tangibil doar pentru unii foarte speciali. Această remaniere s-a petrecut după marile progrese tehnologice (apariția semiconductorilor și a circuitelor integrate) care au depășit limitele țării și s-au mondializat. Deși de aici au pornit.
Millennials, adică cei născuți între 1981 și 1996, visează să trăiască fără să mai muncească după vîrsta de 50 de ani, sau să muncească mai puțin, de plăcere. Aceasta ar presupune să cîștige suficient pentru a economisi cît mai mult (50-60% din salariu, spun agenții financiari) și a cheltui cît mai puțin, și totul cît de curînd posibil. Dar, din păcate, ei traversează o lume economică în care calea tradițională pentru acumulări materiale, ca spre exemplu cumpărarea unei case, nu poate fi urmată decît de către un procent mult mai mic de indivizi față de cel din generația precedentă.
Un tînăr american descurajat îmi spunea de curînd, cu sarcasm, referitor la credite, că 1.000 de dolari nu-i pare o sumă prea mare dacă e vorba să facă rost de ea, dar i se pare imensă dacă ar fi cu adevărat stăpînul ei. Tot el compara sistemul financiar american cu un teren de fotbal (probabil că se referea la fotbalul american) pe care trebuie să alergi de la un capăt la altul. Pe parcursul lui sînt plantate mine și sîrme ghimpate. „Unora doar li se dau hărți. Multora, nu”, îmi explica el.
Și totuși, visul american nu a dispărut. 54% din americani, spun statisticile, mai cred în el. Eficacitatea economică este mijlocul prin care societatea americană poate continua să reușească, iar membrii ei să se considere împliniți. Instrumentul cu care visul mai plutește este dinamismul economiei, cu vîrtejul progresului industrial însetat de forță de muncă. Iar supremația dolarului este prezentă în schimburile naționale, internaționale, în conversațiile zilnice. Totul se măsoară în dolari, mărfurile, valoarea unui om, timpul, o operă artistică, o melodie. Nici dolarul însuși nu stă degeaba, este workaholic, lucrează la Bursă.
Visul american este un amestec de ambiție și de generozitate, de onestitate și de arivism, de prost gust și de mîndrie patriotică ce înflăcărează spiritele și mobilizează acest popor în războaie, astfel ca el, visul, să fie impus tuturor oamenilor de pe lume, pentru că el apără binele de rău, pentru că el nu reprezintă numai speranța unei vieți materiale mai bune, dar și dreptul fiecăruia la libertate.
Cînd mai sînt chemată pentru vreo urgență nu sînt nici acum prea încrezătoare în mine, dar această țară tînără mai poate fi, pentru că, iată, mai poate să viseze.
Adriana Andra Neagoe este psihiatru la Boston.