Cîte locuri sînt într-o legendă

2 iulie 2014   Tema săptămînii

Piua! – am răsfoit din nou cartea asta, numită chiar aşa, Piua!, şi cred că e bine cum a ieşit, aşa, dezlînată, dezarticulată, ca orice idiom al copilăriei. De fapt, nici nu e vorba tocmai de o carte. Tot ce am reuşit să adunăm a intrat într-un soi de caiet tip dictando, cu texte de tot felul, unele luînd chiar forma listelor mai mult sau mai puţin detaliate. Un fel de mercurial al inocenţei. Şi nu poate fi vorba nici de mari adevăruri prinse în capcanele noastre de adulţi domesticiţi. Mai degrabă o scurtă istorie a pierderii şi a rătăcirii, în care tonul e unul de interval: nici nostalgie, nici patetism, nici emfază, nici libertate – doar paşi printre ruinele castelelor de nisip. Nişte paşi care nu mai găsesc măsura, nu mai regăsesc reperele, nu mai apreciază distanţele. Cam aşa cum călcam zilele trecute prin apartament încercînd să evit jucăriile fetelor mele. Şi nu doar jucării, ci şi multe fragmente, resturi ivite de peste tot, ca în urma unei invazii distrugătoare. Hotărîsem că e cazul să facem o selecţie: ce oprim, ce dăm şi ce aruncăm. Aşa am făcut şi cu cartea, ca nişte adulţi responsabili. Ce mai hotărîre! Iana şi-a făcut cu greu cărare printre bucăţile de plastic şi lemn, colorate sau natur. De fapt, nu reuşea deloc să înainteze, renunţarea îi era cu totul străină. Marele păcat al copiilor este că nimic nu e de aruncat – părem îndreptăţiţi s-o spunem noi, cei care am văzut de toate. Cele trei căprării întîrziau să ia formă, lăzile de plastic erau aproape goale. Mocheta – acelaşi teatru de război. A fost un sfîrşit de săptămînă cît să-l petreci pe de-a-ntregul afară. Nici noi, cei mari, nu îndrăzneam să dăm piept cu jucăriile invadatoare. După un somn de după-amiază, am ieşit în parc lăsînd apartamentul totalmente cucerit. Întorşi, speram să reuşim curăţarea şi apoi scrierea unei cronici a acelui război. Degeaba. Fetele s-au întors din parc cu vreascuri. Sfoara ştiau prea bine de unde s-o ia şi, cît timp am fost ba la bucătărie, ba la computer, pe hol a apărut o plută. Era musai să fie coborîtă la apă. Apoi, cada. N-aş fi crezut că putem ajunge la o continuare a bătăliei, o navală primitivă, dar cu farmecul ei. A doua zi, Iana avea să mă întrebe de o hartă. Cea pe care i-o lipisem cîndva pe perete nu mai era de găsit. A mers unde ştia că ar mai putea scormoni şi a revenit în cameră cu o hartă a cerului: constelaţii, semne, magnitudini stelare, denumiri latineşti, semne zodiacale şi Polaris în centru. O lume întreagă, cu o istorie violentă şi mistică se concentrase în apartamentul nostru de două camere, vreme de două zile. În dimineaţa cînd eram în căutarea hărţilor, înainte de trezirea fetelor, am reuşit totuşi să dăm cîte ceva deoparte, căprăria celor ce aveau să coboare pe gîtlejul de tablă ce duce spre ghenă. O dimineaţă în care am dat iar nas în nas cu ceea ce sîntem obişnuiţi de un timp încoace să numim creativitate, cînd de fapt nu e decît o simplă imitaţie a ceea noi, oraşul, televizorul le aruncăm în ochi: un submarin dintr-un carton de ouă, o girafă din scobitori şi scoci de hîrtie şi altele, un lift şi o sală de teatru din două cutii de pantofi şi altele. Şi eu fusesem un erou al imitaţiei, doar că părinţii mei aveau curte, magazie, pod. Casa şi rînduiala ei făceau din joacă o trecere firească de la copil la adult. La bloc eşti de toate deodată. Grădina mea era un loc secret, magazia – la fel, podul – aşijderea. La bloc, holul, strada, parcul sînt ale tuturor. Nimic al tău, altceva decît dormitorul. Şi nu doar în Bucureşti, în toată lumea. Dar poate că exagerez. Obiectele nou create le-am pus deoparte, ele erau adevăratele vestigii, nu mîinile smulse din trupul de plastic al păpuşilor, nu rotiţele rătăcite.

Leonard Cohen are un vers care se potriveşte de minune cîntarului ăsta care caută echilibrul în geografia fantastică a copilăriei: It is important to understand one’s part in a legend. Cu o zi înainte, fusesem cu Iana la antrenament, la scrimă – pentru că lucrurile se leagă într-un fel. Înainte de campionatul naţional, pregătirea se mutase de la Floreasca, la Ghencea. După două ore de aşteptare în tribunele terenului de rugby, pe drumul spre casă, ajunşi la capătul tramvaiului 41, am început să povestesc cu mama unei colege de-a Ianei. Ele mergeau tot timpul la Ghencea, zi de zi cîte trei ore. Brusc, am avut în faţă cele două opţiuni: performanţă sau hobby. Fără detalii, crud. Jucăriile nu erau de ajuns. Am făcut drumul spre casă speriat. Cînd eram mic îmi dorisem atît de mult să fac sport, şi nu se ivise ocazia, iar acum, fiind la zi cu recuperările propriei copilării, eram pus în faţa unei hotărîri – ce ar fi de ales? Cam aşa cum Iana stătea neputincioasă în faţa jucăriilor propriei copilării. Probabil că şi ea va avea versiunea ei, peste vreo treizeci şi ceva de ani, pe care o va pune alături de alţii, în cartea copilăriei lor. Am tot stat, m-am tot gîndit la copilăria ei, la jucăriile alea risipite, peste care dezordinea şi răsfăţul erau stăpîne deopotrivă. Cam asta se întîmplă de la şapte-opt ani, începi şi selectezi. Şi nu doar jucării. M-am întristat încă o dată, ca în propria copilărie. Nu prea eşti singur cînd se ia hotărîrea. Sînt acolo părinţii care ştiu totul. Noroc că sînt seric cînd vine şi salvarea, înainte de culcare. Nefiind hotărîţi din ce carte să citim, mă roagă: „Atunci spune-mi o poveste cu tine!“ Şi din cînd în cînd i-o spun pe aia cînd am plecat să culegem iarbă de la ţară pentru păsările noastre orăşeneşti; cum am urcat cu Doru într-un tren marfar, iar trenul nu a oprit la prima staţie, aşa cum am crezut, ci ne-a dus vreo treizeci de kilometri, după un pod de fier peste rîul Teleajen. De-acolo ne-am întors pe jos, de-a lungul căii ferate. Ajunşi pe înserat în gara orăşelului nostru, ne-am umplut sacoşele cu frunze de sfeclă furajeră, verdeaţa de care fugiserăm o zi întreagă. Am fost Huck şi Jim pe pielea noastră, înainte de a-l citi pe Twain. Culmea, anul ăsta am aflat de la taică-miu că la fel i se întîmplase şi lui. Doar că el nu fugise după iarbă, ci după casa de la ţară de unde se mutaseră la oraş. Şi el tot cu un marfar, oprit tot peste podul de la Teleajen şi întors tot pe jos.

Cosmin Manolache este prozator şi scenarist. A coordonat volumul Piua! joacă, jocuri, jucării (Muzeul Ţăranului Român, 2007), în care 31 de autori din toată ţara au încercat o reconstituire a jocurilor din comunism, dar nu numai.

Mai multe