Cîtă literatură, atîta libertate

Observ de cînd trăiesc în străinătate, în Franţa, de treizeci de ani, că România furnizează artişti, creativitate Occidentului, în multe domenii de altfel, şi mi se pare că este un fel de pepinieră, o sursă pozitivă, deşi noi aici, în România, sîntem cîteodată nemulţumiţi, ne vedem pe noi înşine mai urîcioşi decît sîntem, ne certăm unii cu alţii, dar în străinătate, românii parcă respiră, parcă se simt mai bine. Este ciudat cum românii se simt uneori mai bine în străinătate decît la ei acasă.

Există o legendă veche despre cineva care pleacă de-acasă pentru că taică-su i-a spus: „Du-te, caută şi într-o bună zi ai să găseşti o comoară“. Şi pleacă acest om şi umblă un an, cincisprezece ani, douăzeci de ani, treizeci de ani şi la un moment dat visează că, de fapt, are o comoară sub pragul casei. Aşa avem şi noi, românii, o comoară sub pragul casei noastre, numai că acolo nu săpăm. Săpăm în alte locuri, dar nu la noi acasă.

Spun aceste lucruri ca să introduc subiectul de aici. Europa n-ar fi existat fără o circulaţie a ideilor, fără o circulaţie a faptului cultural şi a obiectului numit carte. Acest obiect numit carte este, de fapt, certificatul de naştere al Europei. Europa modernă, Europa care a început să reflecteze la universalitate, s-a născut odată cu Gutenberg şi odată cu capacitatea cărţii de a circula şi de a ajunge în mîinile marelui public. Sigur, cartea nu a fost inventată chiar în Europa. Ea a fost inventată odată cu scrierea în alte zone ale lumii.

Primele cărţi au fost, de fapt, rulourile. Biblioteca din Alexandria era plină de rulouri. Cînd a ars biblioteca, au ars şi rulourile. Acele rulouri, care erau pe papirus, au fost primele cărţi şi de acolo vine numele de „volum“. Noi vorbim astăzi despre cărţi într-un volum, în două volume, în trei volume, dar cuvîntul „volum“ vine de la cele două volume ale rulourilor pe care cititorii le desfăceau, le derulau şi le rerulau. Volumul din stînga şi volumul din dreapta. De acolo vine cuvîntul volum. De la rulourile respective, care timp de aproximativ o mie cinci sute de ani au fost cărţile pentru elite.

A existat o extraordinară ceartă, un moment juridic, cînd codexurile au fost incluse şi ele în categoria cărţilor. Codexul este ceea ce a apărut în momentul în care oamenii au început să scrie manuscrise: fie pe tăbliţe, fie pe piele de capră (de unde şi cuvîntul „pergament“); să lipească acele foi unele de altele şi să obţină ceva nou: un fel de carte care se putea răsfoi şi nu o carte care se putea derula. Aşa a apărul codexul.

La un moment dat, prin secolul II e.n., la Roma, un mare proprietar care iubea cărţile le-a lăsat moştenire copiilor o bibliotecă. Unul dintre fii a primit prin testament biblioteca, cu menţiunea respectivă: „Las toate cărţile fiului meu“. Or, ei erau doi fii. În capul unuia, numai rulourile puteau fi incluse în categoria cărţilor, nu şi codexurile, care erau considerate nişte obiecte de mîna a doua, mai puţin nobile. Şi atunci a fost un proces. Cei doi fraţi s-au certat în faţa justiţiei ca să decidă dacă şi codexurile pot fi incluse în categoria cărţilor. Şi după ce au deliberat, judecătorii au decis: da, codexurile sînt şi ele cărţi. Aşa a apărut cartea care se răsfoieşte, care este pentru istoria umanităţii un pas la fel de important ca apariţia tiparului. De ce? Pentru că această carte care se răsfoieşte permite, de fapt, să sari de la o pagină la alta, să te întorci cu mai multă uşurinţă decît dacă ai avea un rulou în faţă şi, mai ales, să adnotezi pe margine, pentru că era loc pentru reflecţii. Codexurile, ca formă primă a cărţii, au permis reflecţia pe marginea cărţii, notaţia, apariţia unor cărţi în carte. Timp de cîteva sute de ani, poate cinci, şase, şapte secole, gîndirea umană a fost impulsionată de obiectul numit codex şi de facilitatea călătoriei prin informaţie: că puteai să o redeschizi la o anumită pagină, să mergi în faţă sau în spate, să reciteşti cu uşurinţă.

Această facilitate a deschis, de fapt, gustul spiritului critic. U­neori noi nu ne dăm seama cît de important este obiectul purtător de informaţie. Ne dăm seama acum, de pildă, cît de interesantă este cartea electronică sau ce lume ne deschide computerul. Dar la ora aceea, revoluţia extraordinară dintre rulou şi codex a fost una de aceeași intensitate ca astăzi, cînd am trecut de la cartea pe hîrtie la cartea numerică.

În momentul în care a apărut şi tiparul, a apărut în Europa ceea ce numesc eu circulaţia cărţilor pentru marele public. Acela a fost momentul în care Europa a început să devină sursă de universalitate, să se constituie ca un spaţiu unitar care ştie să înmagazineze informaţia şi s-o transmită cu uşurinţă altora: de exemplu, faptul că s-au publicat Bibliile în limbile naţionale sub formă de carte. Deşi litera mobilă a fost inventată de chinezi, tot europenii au ştiut să o folosească. Iată de ce spun că Europa noastră este, de fapt, locul de naştere al cărţii, dar mai ales al utilizării ei în masă, de masă, în mod popular. Accesul la carte a creat, de altfel, şi conştiinţa europeană.

Bineînţeles, cînd spunem carte, spunem scriitor. Cineva se află în spatele acestei manufacturi. Europa scriitorilor, a librarilor şi a tipografilor este, de fapt, fundamentul a ceea ce sîntem noi astăzi. Această complicitate între artizani şi minţi care scriu a creat conştiinţa europeană, care e şi ea plină de peripeţii. Scriitorii, din punctul meu de vedere, sînt cei care au precedat construcţia europeană prin ideile lor şi prin capacitatea lor de a crea utopii. Europa este în primul rînd gîndire critică, eliberare treptată a gîndirii. Or, instrumentul de difuzare al eliberării prin gîndire a fost cartea; cartea subversivă care circula şi în Epoca Luminilor.

În acest context, Franţa a avut un rol cu totul deosebit de difuzare a ideilor subversive în Europa. Enciclopedia Franceză și iluminiştii au fost cei care au difuzat, au irigat întreaga Europă cu idei care la ora aceea erau subversive, dar erau atît de proaspete, atît de pline de umanism.

Ei bine, pot să vă spun că dacă veţi lua o carte în mînă şi veţi citi poezie, roman, teatru şi literatură de bună calitate veţi deschide în sufletul dumneavoastră ferestre pentru alţii şi veţi deveni ferestre deschise spre umanitate, spre imaginaţie, spre libertate. Cred că, într-o ţară, libertatea poate fi măsurată. Există un instrument de a măsura şi gradul de civilizaţie, prin capacitatea de a iubi literatura, arta, teatrul: cîtă literatură, atîta libertate. Dacă nu-i învăţăm pe copiii noştri să deschidă o carte, să se apropie de-o carte, să povestească între ei poveşti, riscăm să-i transformăm în nişte mutanţi. În acest loc observ foarte mulţi copii şi foarte mulţi profesori care au venit cu şcolile aici. Este un fel de templu al educaţiei. Este un tîrg al cărţii, dar şi al educaţiei, şi este un loc în care trebuie să ne propunem această reflecţie: cum menţinem educaţia copiilor noştri pentru a nu-i transforma din oameni care gîndesc în consumatori? Este atît de important să rămînem cetăţeni cu spirit critic şi nu consumatorii unei societăţi de consum pe care am visat-o, dar care acum, din păcate, nu că riscă să ne transforme, dar nu ştiu dacă reprezintă direcţia cea bună. 

(fragmente din conferința „Europa teatrului și a scriitorilor – circulația valorilor artistice ca fundament al Europei“, susținută de Matei Vișniec, președintele onorific al Tîrgului de Carte Gaudeamus, ediția 2017, vineri, 24 noiembrie 2017) 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

Foto: flickr