Cît mai înseamnă <i>vox populi</i> pentru politicienii români
În primul rînd, e din ce în ce mai greu să găseşti pe piaţă politicieni români dilematici. Poate pentru că li se pare sub demnitatea lor sau pentru că sînt prea cuprinşi de demagogie. Eu, una, prefer să mă îndoiesc constant, conştientă că un astfel de demers poate aduce şi evoluţia în gîndire. Aşa încît, ceea ce pare acum un modus operandi pentru fiecare dintre noi, şi mă refer la democraţie, poate fi de fapt un simplu pretext pentru construit iluzii politicianiste. Relaţia politician-elector pleacă de fapt de la modalitatea de abordare a democraţiei. Unii o văd doar ca pe un sistem de reguli aferente unui stat de drept minimal, alţii o văd ca pe un liant între comunităţi, societate şi stat pentru obţinerea bunăstării şi conservarea identităţii naţionale, iar alţii o folosesc propagandistic, atribuind-o misticei salvări a societăţii egalitariste. Regăsim în aceste valorizări cele trei mari tendinţe doctrinare actuale, liberalismul, conservatorismul - asumat şi de populari, şi creştin-democraţi - şi socialismul. În ce stadiu este România la 17 ani de la instalarea democraţiei ca sistem politic? Cred că referendumul din mai privind demiterea preşedintelui Băsescu semnalează în mod exact prăpastia existentă între aşteptările electoratului şi întreprinderile clasei politice (conceptul de "clasă" nu e potrivit, dar el evidenţiază mai bine distanţa dintre politicieni şi electorat, pentru că altfel primii ar fi doar o extensie a ultimilor). Nedorind a fi reducţionistă, nu pot însă să nu constat că cea mai mare parte a politicienilor nu a înţeles nimic din comportamentul electoral al românilor, nemaipunînd la socoteală că nu tratează instituţia referendumului conform semnificaţiei sale constituţionale. Altfel spus, vox populi e doar un concept teoretic pentru cei chemaţi a conduce cetatea. Agenda cetăţeanului a devenit un concept destul de golit de conţinut în România, el simbolizînd mai mult summum-ul acţiunilor cu adevărat populiste întreprinse de un Guvern sau de un partid de opoziţie. Este foarte simplu să legitimezi artificial o astfel de acţiune prin relaţionarea cu interesele populaţiei, dar e mult mai greu să şi convingi electoratul de acest fapt. Dezbaterea privind graniţa dintre două agende, una a cetăţeanului, reală, şi una confecţionată populist, ar merita să aibă mai multă pondere în România, avînd în vedere că mai mereu, în ultimul timp, politicienii sînt în măsură să primească autentice lecţii de civism din partea electoratului. Cu alte cuvinte, atunci cînd politicienii vor realiza că un electorat se reprezintă şi nu se conduce, România va fi cu adevărat un model democratic. Dar oare cum să facă un politician încît să evite acuzele de populism şi să reprezinte într-adevăr vocea poporului? România nu e Atena lui Pericle, astfel încît să putem aduna poporul în Agora şi să luăm în acest fel deciziile. Cu toate acestea, o circumscripţie de nivelul unui judeţ sau viitoarele colegii uninominale nu ar trebui să fie atît de greu de acoperit de către un politician. Un prim pas ar fi să acorde audienţe în zilele acelea care sînt trecute în calendarul Parlamentului drept activitate în circumscripţie. Nu reuşeşti astfel să iei pulsul tuturor cetăţenilor pe care trebuie să îi reprezinţi, dar îţi poţi contura o imagine ceva mai precisă decît aceea din spatele unui birou din Bucureşti. Cel mai bun exemplu de cum poţi lua pulsul naţiunii l-au dat pînă la urmă organisme media, care au organizat masive consultări populare. Nu cred într-o reţetă minune prin care politicianul să fie prin fapte reprezentantul poporului. Cred mai degrabă într-o relaţie în care politicianul este dator să asculte, iar electoratul trebuie să vorbească. Şi introduc aici un nou factor în ecuaţia politician-alegător: responsabilităţile alegătorului sau, pentru a folosi o categorie mult clamată de politicieni, ale societăţii civile. Avem în ultimii ani cîteva exemple de succes ale implicării alegătorilor în formularea politicilor publice, în exercitarea de presiune asupra politicienilor: Legea 544 privind transparenţa decizională, legea pentru combaterea violenţei în familie, votul uninominal, şi sper doar ca exemplele să se înmulţească. Experienţa bruxelleză mi-a demonstrat cît de bine cimentată este această relaţie alegător - politician la nivelul democraţiilor occidentale, nu doar din partea politicianului european, o specie diferită de confratele dîmboviţean, cît mai ales din perspectiva celui care trebuie să îşi dea votul odată la 4 ani. Fiecare europarlamentar primeşte sute de mail-uri de la oameni care reclamă problemele lor, ale grupului pe care îl reprezintă, are nenumărate întîlniri cu diferite grupuri care încearcă să îşi promoveze interesele. Cu alte cuvinte vox populi se poate auzi la Bruxelles pentru cine are urechi de auzit. E drept, din cei aproape 500 de milioane de cetăţeni europeni, o foarte mică parte ştie ce se întîmplă la Bruxelles. Dar la Bucureşti, or avea politicienii români urechi de auzit? Rămîne o dilemă pe marginea căreia putem discuta, deşi, ca de obicei, adevărul nu e nici alb, nici negru.