Cît de vulnerabili sîntem

22 mai 2018   Tema săptămînii

Am încercat să facem un fel de barometru al intimităţii. Să aflăm ce loc mai are ea în vieţile noastre, cum ne ajută şi cît de dificil e să ne deschidem în faţa altcuiva. 

Anca CERNOSCHI, fotograf

Întrebarea care mi se pune cel mai des nu este despre conceptul fotografiilor mele, ci despre cum reuşesc să îmi apropii modelele astfel încît să ajung la rezultatul dorit. Aş vrea să spun că este uşor şi la îndemîna oricui, dar adevărul e că este mai complicat de atît. Tu, cel real, nu o imagine pe care ţi-o creezi, nu un rol pe care îl joci la cererea celui din spatele camerei. Aici începe să se vadă adevăratul curaj. Sau lipsa lui.

Avem numeroase exemple în fotografia de nud, de la începuturile ei pînă în zilele noastre, de femei care au îndrăznit nu doar să îşi privească semenele, ci chiar să privească bărbaţii din viaţa lor prin camera foto. De obicei erau partenerii lor de viaţă, fie în ipostaze casnice, fie pozînd, intrînd în jocul lor cu roluri diverse, fie chiar arătîndu-se extrem de vulnerabili, aşa cum nu mulţi dintre noi am avea curajul să o facem. Şi cred că asta e cea mai sinceră dovadă, nu atît de dragoste, cît de încredere absolută în capacitățile artistice ale femeii iubite, de a obţine un rezultat demn de încrederea acordată. Mă refer aici mai ales la Sally Mann, care şi-a fotografiat copiii de multe ori nud, pentru că aşa trăiau vara la ferma lor izolată din Virginia, iar mai tîrziu a început să documenteze efectele bolii de care suferea asupra corpului soțului său. Sigur că fotografiile cu copiii dezbrăcați au fost subiectul unui scandal imens, cu potențiale repercusiuni grave asupra lui Sally. Şi atunci, mă întreb unde ar trebui să fie limita, dacă ar trebui să fie una. Este locul Justiţiei să intervină în problemele acestea care ţin de intimitatea familiei pînă la urmă? Sau este mai mult locul artei în această intimitate? Sau al nici uneia, pentru că un anumit tip de intimitate nu ar trebui arătat celor din jur?

Dan COMAN, poet şi scriitor

Acum mulți ani, la capătul adolescenței, cînd tocmai descoperisem cafeaua și încercam în zadar să parez violentele reacții ale corpului, într-un bar din Sîngeorz-Băi, la capătul nopții, o femeie înaltă s-a așezat lîngă mine, a stins brusc țigara și mi-a spus: sînt o călugăriță care dansează, o Mantis religiosa blondă și sătulă care tocmai s-a aruncat în gol – prinde-mă, dar fă-o cît mai tîrziu.

Acum, la mai bine de douăzeci de ani de la vorbele alea care mi-au marcat tinerețea, mi-am aprins țigara și m-am așezat la fereastră. E aproape cinci dimineața. Am scris un mesaj:

pentru un bărbat ca mine (înalt, zodia leu, obișnuit cu succesul), singurul criteriu al adevărului e sexul. pentru că aici e toată inima mea: o întindere de 17 cm la capătul căreia te aștept, aprinzîndu mi țigara. știi bine: pentru cineva ca mine (impulsiv, trecut de 40, mare fan julius meinl) adevărul vine de la corp. și corpul nu minte niciodată. du-te pînă la capăt: acolo unde-i aprinsă țigara, un bărbat înalt (zodia leu, obișnuit cu succesul) îți va întinde, înflorită, inima sa.

Femeia nu mi-a răspuns.

Știam încă de cînd eram foarte tînăr că orice relație e sortită eșecului. Dar mai știam – iar pentru asta aș fi băgat oricînd mîna în foc – că nu orice relație e sortită uitării. Asta mă interesa cel mai mult: spațiul gol care apărea brusc între oameni, dinamica lui atît de specială, încercările disperate de a-l umple cu lucruri care se usucă întotdeauna mult înainte de vreme. Intimitatea care crește mai iute decît planta lui Vian și care sufocă de fiecare dată totul.

M-am întors de la școală. Mi-am făcut o cafea. Singura realitate e cea a minții – corpul va trebui să se descurce singur. Coffee lover, umerii eliberați, sutienul aruncat printre cărți:

din cînd în cînd tăcerea e singurul mod de a potoli inima.

Andreea IORDACHE, hairstylist

E vorba, pînă la urmă, de chimie. Unele fete se aşază pe scaun, le pun vopseaua în păr şi încep imediat să îmi povestească problemele pe care le au, ce se întîmplă în relaţiile lor. Le place cînd le ascultă cineva şi mă văd că sînt implicată, atentă la ce îmi spun ele. Am ajuns să le cunosc destul de bine. Cu o mireasă, de pildă, e important să am şi eu încredere în mine, şi ea, să se creeze o legătură pozitivă în timpul scurt cît sîntem împreună. Dar nu relaționez cu toate la fel. Am învăţat în timp să le las şi în pace, unele fete vor doar să stea să citească, să fie liniştite, în intimitatea lor. Şi într-un fel e bine aşa şi pentru mine, uneori mi-aş dori să pot fi mai puţin deschisă, să nu plec cu toate frămîntările lor acasă. 

 Laurenţiu ION, poet

Mă deschid greu. Dar, dintre toate lucrurile care mă reprezintă, știu că mă aflu undeva între dorința de a fi descoperit și, în cele din urmă, teama de a lăsa pe cineva să mă cunoască pînă la capăt. Ca mulți alții, sper – nu am o problemă cu intimitatea, ci am o problemă cu a părea vulnerabil; e o teamă transmisă de un model patriarhal defect, care nu ne a permis decît parțial să părem vulnerabili. Mă gîndesc acum: momentul în care-i permiți unui necunoscut să-ți aprindă țigara e intim, dacă te-apleci puțin în fața lui ca flacăra să-ți aprindă ce ții între buze, ai un moment de intimitate în care, deși tratat cu indiferența celor cîtorva secunde în care se petrece, ești vulnerabil. E o intimitate pur utilitară, la fel ca intimitatea ce se impune pe canapeaua unui psiholog, o accepți pentru că nu ai încotro, dar o ignori ca atare. Intimitatea apropie, la fel ca vulnerabilitățile pe care le împărtășim la schimb, dar înainte de intimitate, înainte să arătăm că sîntem ființe vii, fragile, am fost educați să fim bărbați, învăţaţi să devenim și să fim puternici emoțional și fizic, și să mai dăm și bani pentru asta. Ce n-am învățat, și am descoperit pe parcurs – din mijlocul unor situații emoționale despre care abia am putut vorbi –, e că intimitatea devine necesară de la un punct încolo într-o relație, indiferent de natura sa, și cînd ceva devine necesar, restul e întîmplător: vulnerabilitățile, contextul în care devii intim cu cineva sau dimensiunea intimității propriu-zise.

George Mihai IRIMESCU, jurist

Intimitatea nu are o întindere clară. Cu toții știm ce înseamnă, fără a avea însă o reprezentare precisă. Intimitatea nu este stabilă. Este o tîrguială continuă, mai ales cu noi înșine, pentru bucățica aceea de viață pe care vrem sau nu vrem să o împărtășim. Intimitatea nu are vîrstă. De cînd ne naștem pînă în ultimul ceas, ținem la acest ceva ce este numai al nostru. În cea mai mare parte, intimitatea nu se vede. Este ferecată în mintea noastră, bine păzită sau abuzată, în funcție de posesor.

Iar odată intrat în cuplu, intimitatea lui și intimitatea ei nasc o a treia entitate unică, ce are propria viață, cu toate caracteristicile de mai sus. Intimitatea lor. Care e alcătuită din ADN-ul intimității celor doi, un ADN tocmit zdravăn, mai mult descoperit decît făcut.

Cînd ești singur, propria intimitate te poate face mai încrezător sau te poate aliena de tine însuți. Nu este ea răspunzătoare. Ea se pliază numai pe catrafusele tale emoționale. La fel, intimitatea comună te apropie sau te distanțează în funcție de emoția pe care o îmbracă. Așa că nu cred că intimitatea în sine modifică energia unei relații. Ea poate fi, cel mult, citită ca manifestare: dacă se simte bine sau dacă se simte înghiontită. Intimitatea se simte în largul ei atunci cînd relația este una cumsecade. Altminteri, se atrofiază, poate chiar pînă la dispariție.

anchetă realizată de Cristina ŞTEFAN

Foto: Irina Munteanu

Mai multe