Cît de specială este școala specială?
În sistemul educaţional românesc funcţionează metafora mărului putred, însoţită de metafora vacii campioane. Mărul putred este aici deficientul capabil, prin contagiune, să „strice clasa“ şi care trebuie dus la şcoala specială pentru a nu-i deranja pe copiii normali şi pe doamna învăţătoare, ale cărei performanţe sînt evaluate în funcţie de rezultatele elevilor la testele naţionale. Producătoare a sute de litri de lapte pe zi, vaca campioană (o cacofonie de neevitat) este olimpicul, mîndria educaţiei româneşti, cel care studiază o singură materie pentru a face performanţă, bun de dus la expoziţii şi generator de gradaţii de merit. De fapt, ambele categorii sînt subiecţi ai psihopedagogiei speciale.
Practica de separare a copiilor cu potenţial diferit poate părea firească doar într-o societate care n-a ajuns încă în etapa de a interioriza principiul potrivit căruia toţi oamenii au drepturi şi şanse egale. Şcolile speciale sînt concepute şi utilizate ca o ladă de gunoi a sistemului educaţional şi reprezintă astăzi cea mai severă formă de segregare educaţională şi, prin consecinţe, de segregare socială. Principala problemă a sistemului de educaţie din România o constituie lipsa idealului educaţional. În procesul de adaptare şi reformare a învăţămîntului am uitat cum trebuie să arate produsul final. Şi, dacă de la şcoala „normală“ tot mai avem pretenţii (neclare, pentru că nu ştim ce rezultat vrem să obţinem), educaţiei speciale îi cerem un singur lucru: să ne ia de pe cap copiii indezirabili. Primul lucru care te izbeşte atunci cînd intri într-o şcoală specială de deficienţi mintali (cu nume de cod „centrul de educaţie incluzivă“!) este faptul că mai toţi copiii sînt romi, ceea ce, mă rog, poate duce la concluzia că numai ei sînt deficienţi mintali. Statistic şi uman este o concluzie falsă, la fel de falsă ca şi deficienţa lor mintală. Şcolile speciale sînt speciale pentru că sînt şcolile sărăciei, ale marginalităţii şi, doar cîteodată, ale deficienţei. Pentru populaţia marginală, şcoala de deficienţi mintali este o soluţie de şcolarizare a copilului, pentru că este singura şcoală care asigură masă, casă, îmbrăcăminte.
Dacă ar fi trăit în România de azi, probabil că mama vitregă a Cenuşăresei ar fi internat-o pe aceasta într-o şcoală specială. Este o practică obişnuită. Copilul poate fi indezirabil atît pentru familie, cît şi pentru şcoala de masă. Pentru ca un astfel de copil să ajungă la mult dorita şcoală pentru deficienţi e nevoie doar de puţin noroc. O învăţătoare binevoitoare care face un referat, o familie care face o cerere, un psiholog timorat de autorităţi care să pună o ştampilă. Psihologii şi psihopedagogii de la Direcţiile Judeţene pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copiilor nu rezistă mai mult de un an, doi, pentru că sînt daţi afară dacă nu pun ştampila de handicap pe copii absolut normali intelectual sau senzorial. Aşa avem ambliopi fără ochelari, surzi cu ureche muzicală şi mai mult de 70% dintre copiii cu ştampilă de deficienţi au inteligenţa medie sau superioară.
Pentru un psihopedagog, şcoala specială este o instituţie a libertăţii şi a frustrării, locul în care te ascunzi, locul unde poţi să nu faci nimic, locul în care nici o schimbare nu este posibilă. După terminarea orelor de clasă, educaţia copiilor din şcoala specială cade în sarcina femeilor de serviciu, a portarilor şi a bucătăreselor.
Această situaţie există dintotdeauna şi nu deranjează pe nimeni, poate doar bunul-simţ. Şcoala specială e mulţumită că are elevi, sistemul educaţional s-a obişnuit că are unde să îi trimită pe copiii prea săraci pentru a face o şcoală normală. Atitudinea explicită a reprezentanţilor Ministerului Educaţiei de azi, de ieri şi de alaltăieri este că avem prea puţine resurse pentru copiii normali, ca să le irosim pe „handicapaţi“. Copiii cu deficienţă nu sînt o prioritate pentru nimeni. A fi deficient în România este un mijloc de supravieţuire şi o modalitate de subvieţuire.
A existat, totuşi, şansa integrării educaţionale, recent anihilată de noua Lege a Educaţiei. De-a lungul timpului, statul român a semnat tot felul de documente antiexcludere şi antisegregare educaţională promiţînd, încă de acum paisprezece ani, trecerea la un sistem de învăţămînt integrat, adică un sistem în care toţi copiii – normali, deficienţi sau olimpici – să urmeze aceeaşi şcoală. Am pregătit generaţii de studenţi în educaţie integrată, am construit metodologii. Evident, nu s-a întîmplat nimic. Explicaţia rezidă atît în rezistenţa sistemului de educaţie specială, cît şi în lipsa de interes din partea politicului faţă de acest subiect, presiunea externă în implementarea învăţămîntului integrat scăzînd semnificativ odată cu venirea la putere a popularilor europeni. Învăţămîntul integrat a fost şi rămîne într-o permanentă pilotare, o concesie făcută romanticilor din educaţia specială. Celor care încă n-au plecat.
Foarte aproape de noi se află o lume a treia educaţională, unde nu s-au schimbat nici regulile, nici cutumele care au dus România pe harta ruşinii în ceea ce priveşte tratamentul persoanelor cu deficienţe. Noua Lege a Educaţiei statuează clar: segregarea educaţională continuă, integrarea e o excepţie care va fi reglementată cîndva. Între un sistem disfuncţional de educaţie specială şi o educaţie specială integrată aflată în stadiul de proiect, şansele copiilor cu deficienţe de a avea o viaţă normală sînt minime. Vom avea în viitor ceea ce avem şi astăzi: persoane cu deficienţe sau cu ştampila de deficient, cărora nu li s-a oferit nici o şansă, oameni care trăiesc în lumi paralele despre care nu vrem să ştim nimic.
Sorin Vlad Petrescu este licențiat al Facultății de Psihologie de la Universitatea de Vest din Timișoara și actualmente lector universitar al Catedrei de Științele Educației din aceeași facultate.