Cît de resemnați om mai fi?

14 septembrie 2021   Tema săptămînii

Mulți dintre cercetătorii chestiunii în cauză spun că locuitorii „plaiurilor mioritice” ar fi bombardați de mici cu mesaje care îi îndeamnă la resemnare și la inacțiune, mai ales cînd vine vorba de problemele altora, că formulele cunoscute, de genul „sîntem prea mici ca să schimbăm noi ceva”, „asta e, nu se poate”, „mai bine să stai în banca ta”, „capul plecat, sabia nu-l taie”, „mămăliga nu face explozie” și altele, ne-ar forma în acest spirit defensiv, de inerție și resemnare. Într-un fel, nu doar că ni se spune din copilărie cum ar trebui să fim, ci ni se spune apoi și că așa am și fi. Rămîne de văzut cîtă influență au în acest domeniu educația, pattern-ul cultural sau experiența istorică, dar și cît e într-adevăr așa cum se spune despre noi și cît nu. De remarcat e că, de exemplu, societatea noastră a reușit să doboare unul dintre cei mai răi dictatori ai secolului trecut, dar e adevărat și că apoi s-a resemnat în a crede, în general, că nu ea a făcut-o.

În ultimii treizeci de ani, au apărut destule exemple contrare inerției și resemnării sociale, care demonstrează că mentalitățile sînt în continuă schimbare. Cîteva asemenea modele de învingere a inerțiilor, de luptă contra curentului, sînt descrise în Dosarul care urmează. Și poate că nu mai sîntem neapărat așa cum ne-am obișnuit să credem. Ba unii spun că nici mult invocata baladă a Mioriței nu-i ceea ce credem. Poate că unele reflexe de tip mioritic, inclusiv verbale, persistă însă chiar și după ce, în fapt, atitudinea și condițiile s-au schimbat deja. Observăm că mulți români reacționează azi rapid și puternic, uneori chiar și cînd nu e cazul. Dar avem totuși senzația că reacțiile nu se materializează decît rareori în construcții mai serioase, că e doar o cîrcoteală de moment, așa cum spune o altă vorbă încetățenită în ultimele decenii (din categoria celor menționate mai sus): „Cîinii latră, ursul trece”.

Pe de altă parte, clasa politică nu se dezminte ca factor determinant în a ne face să ne pierdem periodic speranțele și a ne pune ciclic în primejdia de a recădea într-o apatie păguboasă. Dar dacă am avea conducători mai buni, am fi oare cu toții mai angajați, mai activi social, politic, mai dedicați binelui comun? 

Deocamdată, știm din „sinteza profilului psihologic al românilor”, din cadrul lucrării Psihologia poporului român, de Daniel David (Editura Polirom, 2015), că, printre aspectele de personalitate și relaționale dominant negative, românii ar avea un „stil defensiv ca urmare a unei stime de sine scăzute, care susține complexe de inferioritate și de superioritate” și elemente precum: „neîncredere în oameni/mizantropie, cinism, scepticism, ostilitate controlată, indiferență/nepăsare, atitudini antisociale”. Sînt niște concluzii obținute după cercetări pe care le putem considera științifice, chiar dacă într-o sferă în care precizia e greu de obținut. 

Dar e nevoie să amintim și că, așa cum se întîmplă adesea, există și un revers al medaliei. Adică resemnarea nu e neapărat și întotdeauna un sentiment rău, greșit sau contraproductiv. În anumite cazuri poate fi și un mod de a face față unor situații care ne depășesc. Ne poate feri de sentimentul disperării, ca o alternativă mai cumpătată și mai inteligentă. Dacă nu este vorba doar de un abandon din lene, comoditate, lașitate ori rea-voință, ci de o acceptare a unei situații imposibil de controlat, resemnarea este, în cele din urmă, un semn de înțelepciune. Putem condamna inerția socială, lipsa dorinței de a face lucruri bune, pasivitatea și nepăsarea care duc la rezultate negative, dar în același timp putem face și un elogiu resemnării ca soluție înțeleaptă. 

Mai multe