Cît de popular e pop-ul?

- argument -

Dacă ai răbdarea să citeşti, fie şi pe diagonală, nenumăratele şi foarte variatele definiţii ale culturii pop, vei rămîne, totuşi, cu cîteva constante: cultură de masă, adică succes şi consum mediatic, valoare comercială, accesibilitate, vizibilitate, reproducere, democratizarea gustului, principiul plăcerii, divertisment, televiziune, cinematograf, muzică pop, figuri iconice, staruri, clişee, simulacre, mode, cult ş.a.

Pop-ul este arta contemporană a consumului – asta se înţelege, cred, din prima. Într-o definiţie, deopotrivă evazivă şi exactă, cultura pop este ceea ce rămîne pe dinafară după ce s-a decis ce este cultura înaltă. Adică tot ce nu se studiază în manuale, şcoli, universităţi, academii, conservatoare. Doar că perspectiva postmodernă a ultimei jumătăţi de secol nu mai recunoaşte distincţia dintre înalt şi popular, dintre academic şi de piaţă. Cultura este una singură, şi-şi, trebuie doar să fie, adică să intereseze, să placă şi să se vîndă, să aibă o funcţie socială, să intrige, să distreze, să se multiplice, să influenţeze etc. Regulile nu mai sînt atît de stricte, oricum şi le creează singură.

În ultimul roman al lui Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii! (Editura Polirom, 2010), patru adolescenţi plănuiesc să fugă din România comunistă fascinaţi de cultura pop, la care au acces prin intermediul unui post de radio iugoslav pe care-l ascultă pe ascuns, şi visează la societatea consumistă întrevăzută în tîrgurile săptămînale, unde sîrbii veneau să vîndă tot felul de produse occidentale.

A existat cultură pop în comunism? Avem noi abia acum aşa ceva? Ce înseamnă pentru noi cultură pop şi cum ne raportăm la ea? O acceptăm ca pe-o fatalitate a societăţii de consum sau regretăm vremuri (culturale) mai pure? Cu alte cuvinte, cît de popular e pop-ul la noi: există, îl recunoaştem, îl consumăm, convieţuim cu el?