Cît de mult ne pot consola filosofii?

25 ianuarie 2023   Tema săptămînii

În fața tribunalului atenian care îl judeca pentru coruperea tineretului, Socrate spune răspicat de ce nu regretă dialogurile pe care le purta în piața publică cu oamenii interesați să descopere sensul vieții: Cîtă vreme mai trăiesc şi mai sînt în putere, nu voi înceta să fiu filosof, să vă sfătuiesc, să lămuresc adevărul pentru oricine mi-ar ieşi în cale. A fi filosof însemna pentru Socrate să înfrunți adevărurile incomode despre sine și ceilalți și să-ți schimbi viața pe care ai trăit-o sub inerția obișnuinței. Iubitori de înțelepciune, filosofii și-au dorit dintotdeauna să descopere adevăruri care să elibereze ființele umane de idei confuze și frici care le paralizează viața. 

Ei au crezut că prin rezolvarea unui puzzle al gîndirii obțin soluția împotriva crampelor noastre existențiale. Sîntem terorizați, de exemplu, de gîndul că vom muri în cele din urmă. Ca să ne temperăm spaima, amînăm confruntarea cu adevărul și încercăm să dăm uitării gîndurile negative. De ce nu ne-am concentra pe bucuriile prezentului, ignorînd neplăcerile viitorului la fel cum ignorăm neplăcerile trecutului? Împotriva leacului care ne îndeamnă să evităm pur și simplu problema, stoicii au teoretizat consolarea că este irațional să ne temem de moarte. Noi avem ideea confuză că moartea este un eveniment extrem de dureros. În fapt, moartea, ne spun stoicii, este evenimentul care elimină durerea pentru totdeauna. Cînd mori nu mai simți nimic. Nu mai există un cineva care să privească asupra nenorocirii care a avut loc și să resimtă tragedia. Moartea nu poate fi teribilă pentru că nu are pentru cine să mai fie teribilă.

Dar această revelație filosofică cu greu poate fi digerată. Oamenii nu-și schimbă atitudinea în fața consolării stoice că nu are sens să ne fie frică de moarte. Suspectez că un lucru similar se întîmplă în multe alte cazuri. Pentru a vedea cînd adevărurile filosofice au un efect asupra oamenilor trebuie să ne uităm la ce fac filosofii atunci cînd nu se uită nimeni la ei. Corespondența lui Immanuel Kant cu o tînără admiratoare poate fi pilduitoare. Maria von Herbert provenea dintr-o familie înstărită, cu interese culturale. Ea avea un frate mai mare, baronul Franz Paul von Herbert, care și-a lăsat afacerile, soția și copiii timp de un an pentru a merge în 1790 la Universitatea din Jena să studieze filosofia lui Kant. Cînd se întoarce, entuziasmul lui îi molipsește pe toți cei din jur. Maria von Herbert devenise nu doar o admiratoare, ci și o bună cunoscătoare a operei kantiene (cum, de altfel, se întîmplă uneori printre fanii populari ai filosofiei care se simt atrași de limbajul alambicat și pretențios fără să-și pună problema că ar consuma o falsă profunzime). Analizează scrierile de filosofie morală ale lui Kant în care sînt promovate curajul de a gîndi cu mintea proprie și valoarea sincerității. După ce se îndrăgostește a doua oară, se hotărăște să-i mărturisească lui Kant conflictul moral pe care-l trăia. Pentru a crea o legătură profundă cu bărbatul pe care îl iubea acum, Maria se gîndea să-i divulge că mai fusese îndrăgostită în trecut, dar știa că acest adevăr risca să-i pericliteze relația. În secolul al XVIII-lea era important nu doar ca o femeie să fie virgină cînd începea o relație, ci bărbații aveau pretenția ca ei să fie prima iubire din viața unei femei (standard pe care, bineînțeles, ei nu-l respectau la rîndul lor). Așadar, ce trebuia să facă? Să spună adevărul despre faptul că a iubit pe cineva înainte și să riște deteriorarea relației sau să ascundă informația și să se elimine riscul de a fi judecată de noul iubit? Maria von Herbert îi scrie o scrisoare lui Kant în toamna lui 1791 în care îl roagă s-o sfătuiască: Mărețe Kant, dacă nu ți-aș fi citit opera, m-aș fi sinucis pînă acum. Cum să mai trăiesc, am citit metafizica moravurilor, inclusiv și imperativul categoric, și nu mă ajută. Pune-te în locul meu și condamnă-mă sau consolează-mă.

Ceea ce atrage atenția nu este doar curajul Mariei von Herbert de a se deschide în fața unei personalități filosofice sobre, ci și eșecul operei lui Kant de a fi un antidot pentru o dramă umană cît se poate de firească. Nici Metafizica moravurilor și nici Întemeierea metafizicii moravurilor, scrierile majore de filosofie morală ale lui Kant, nu au ajutat-o pe Maria. Un adevăr ca un duș rece pentru ambițiile terapeutice ale filosofiei. De altfel, nici nu văd cum ar fi ajutat-o. Kant scrie pe alocuri împotriva emoțiilor, exaltînd tribunalul rațiunii ca pe un standard după care trebuie să se ghideze deciziile noastre. Ne sugerează chiar să eliminăm aproape tot ce ține de sensibilitatea noastră pentru a înțelege sinele moral. Iar atunci cînd evaluează ce acțiuni sînt cu adevărat bune, Kant ne șochează cu verdictul că empatia pe care o simțim în fața suferinței oamenilor știrbește din valoarea morală a ajutorului pe care l-am putea aduce semenilor. Trebuie să ajutăm doar sub comanda rațiunii. Asemenea atitudini față de compasiunea și grija omenească i-au adus lui Kant numeroase critici. Poetul Friedrich Schiller, care alături de Goethe a contribuit decisiv la crearea culturii germane clasice, îi compune cîteva versuri acide, luîndu‑l peste picior pe mărețul Kant: Bucuros îmi ajut prietenii, dar vai, din păcate, o fac din sensibilitate / Şi, de aceea, mă necăjesc adesea că nu sînt virtuos. / Tu trebuie să încerci să-i dispreţuieşti; nu există nici un alt sfat / Şi cu aversiune să faci ce-ţi porunceşte datoria.

Kant îi răspunde Mariei von Herbert după un an (nu din indiferență, ci pentru că avea o corespondență încărcată la care trebuia să răspundă), într-un stil necaracteristic pentru cei familiarizați cu opera sa: Scrisoarea ta emoționantă este produsul unei inimi care trebuie să fi fost făcută de dragul virtuții și onestității. O iubire ca aceea despre care vorbești vrea să se dezvăluie în totalitate, neștirbită de reticența neîncrezătoare. Așa ar trebui să fie, și asta cere idealul prieteniei. Dar există în ființele umane un element de egocentrism, care pune o limită unei astfel de candori, în unii oameni mai mult decît în alții. Observăm un Kant gentil și empatic care știe cum s-o ia pe Maria. În intimitatea scrisorilor, oamenii își aleg mult mai atent cuvintele decît în opera publicată. Acesta este unul din motivele pentru care scrierile academice sînt scrise adesea inuman, de parcă n-ar fi adresate nimănui. Kant sesizează imediat că o persoană care-și verbalizează conflictul interior, îl acceptă și încearcă în mod autentic să găsească o soluție nu poate fi decît de partea bună a lucrurilor. Nu e o situație de judecare, ci una de consolare. Ce reușește s-o consoleze pe Maria este gîndul lui Kant că obstacolul în calea fericirii autentice nu este sensibilitatea care poate greși, căci tot ea este sursa profunzimii emoționale în relațiile cu ceilalți, ci egocentrismul care-i îndepărtează pe oameni. Chiar dacă în teorie ni se cere spunerea adevărului, candoarea este pentru cei care știu s-o primească. Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă. Vor trebui, astfel, să lucreze la propria empatie pentru a ști cum să ia durerea cu mîna.

Emilian Mihailov este conferențiar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București, și director al Centrului de cercetare în etică aplicată. Este, de asemenea, colaborator al Oxford Moral Psychology Lab.

Foto: Creative Commons Attribution 4.0/ wikimedia commons.

Mai multe