Cît de liberală putea fi Constituția din 29 martie 1923?

Liberalismul clasic deține copyright-ul asupra noțiunii de Constituție. Ideea unei legi fundamentale care să consacre separația și echilibrul puterilor și să garanteze drepturile și libertățile esențiale ale individului este de conceput doar în cadrul paradigmei gîndirii politice liberale. Constituționalismul modern promitea soluționarea disputelor politice prin dezbateri bazate pe argumente raționale, cu luarea în considerare a intereselor divergente ale unor cetățeni egali în drepturi, respectîndu-le tuturor demnitatea inerentă ființei umane și libertatea individuală. Fixarea în scris a regulilor și procedurilor prin care se formează și se manifestă voința politică în stat are loc în siajul procesului codificării moderne a dreptului, care a dus la adoptarea unor monumentale acte legislative în Prusia, Franța, Austria și în celelalte state europene: codurile civile, penale, comerciale ori de procedură civilă sau penală.  

În taxonomia lui Karl Loewenstein, sub aspect ontologic, Constituțiile pot fi normative, nominale sau „semantice”. Constituția normativă este cea în care normele constituţionale domină procesul politic, şi nu invers. Ea este vie, „trăită” de conducători şi conduşi deopotrivă, integrînd societatea statală şi integrîndu-se în aceasta și se aseamănă unui costum, care se potriveşte celui care-l poartă şi care este efectiv purtat de acesta. Constituția nominală este validă (doar) din punct de vedere juridic, însă dinamica procesului politic nu urmează normele ei. Practica constituţională nu coincide cu litera Constituției, dar există speranţa ca, în cele din urmă, realitatea procesului politic să coincidă cu modelul prevăzut în Constituţie. Funcţia ei este una educativă, avînd ţelul ca într-un viitor previzibil să devină pe deplin normativă şi să determine dinamica procesului politic, în loc să se conformeze docil acesteia. Ea poate fi comparată, în formularea lui Loewenstein, cu un costum prea larg, care se află încă în şifonier și care va fi purtat efectiv atunci cînd corpul politic al naţiunii s-a maturizat suficient. Constituțiile semantice sînt Constituții doar cu numele și nu reprezintă altceva decît formalizarea raporturilor de putere existente în acel moment, în folosul exclusiv al deţinătorilor de fapt ai puterii. Chiar şi în absenţa unei asemenea Constituţii, în sens formal, procesul politic ar urma acelaşi curs. Ele nu mai sînt „costume”, care se pot potrivi sau nu cu corpul politic al unei naţiuni; ele nu sînt menite să fie „purtate”, ele nu sînt altceva decît măşti de carnaval. Constituțiile comuniste reprezintă cel mai bun exemplu în acest sens.

Există o anumită antinomie între paradigma liberală a gîndirii constituționale – axată pe libertate individuală și pe limitarea puterii statului – și propensiunea etatistă a codificării. Emanație a puterii constituante a poporului, legea fundamentală scrisă apare ca manifestare unilaterală a unei voințe prezumat absolute, chiar și atunci cînd garantează libertatea individului contra autorităților pe care tot ea le instituie și le legitimează. Această dimensiune etatistă este mai pronunțată în istoria constituțională a României, nu în ultimul rînd pentru că reglementările constituționale din țara noastră erau parte a unui proiect de modernizare și europenizare a instituțiilor politice și al societății. „Liberală și egalitară”, Constituția din 1866 era un „monument închinat viitorului”, după cum admitea Aristide Pascal, raportorul proiectului de lege fundamentală în Adunarea Constituantă. Principiile consacrate în legea fundamentală nu se concretizau însă întotdeauna în practica politică și administrativă. Constituția Vechiului Regat era așadar o Constituție nominală, în accepțiunea lui Loewenstein. Nominalismul constituțional era, de altfel, principala problemă a vieții politice antebelice. Principiile liberale și egalitare ale legii fundamentale nu se regăseau prea mult în practica politică, marcată de votul cenzitar și de corupția electorală, regimul învoielilor agricole, tergiversarea încetățenirii evreilor, amînarea implementării inamovibilității  judecătorești, abuzurile administrației sau centralizarea excesivă. Totuși, exista speranța că, prin reforme succesive, aceste deficiențe vor fi treptat înlăturate, iar litera Constituției va dobîndi forța normativă pe care o merită. Paradigma statală liberală nu era pusă în discuție, iar între  conservatori și liberali exista un consens politic fundamental asupra obiectivelor esențiale ale națiunii și a direcției de urmat. 

La încheierea primului război mondial, circumstanțele vor fi cu totul altele. România Mare fiind deja constituită, clasa politică nu mai are în față un proiect politic major care să mobilizeze și să unifice toate partidele, indiferent de divergențele dintre acestea. Pe de altă parte, oferta doctrinară a epocii era destul de diversificată – socialism, austro-marxism, fascism, corporatism, anarho-sindicalism, bolşevism/comunism –, iar potenţialul distructiv şi caracterul totalitar al unora dintre aceste ideologii nu se manifestaseră încă făţiş sau nu erau percepute ca atare. Repulsia față de trecutul recent, marcat de privațiunile și ororile războiului și de tulburări sociale fără precedent, se asocia cu aşteptările cele mai optimiste în privinţa viitorului apropiat. Soluţiile liberale ale constituţionalismului clasic erau puse în discuţie sau chiar respinse din start, ca şi unele principii considerate fundamentale ale gîndirii juridice. Această evoluție – sau involuție – avea un caracter general european. Separația puterilor și rolul proeminent al Parlamentului nu mai erau privite ca repere esențiale ale arhitecturii constituționale, într-o societate deja obișnuită să trăiască sub regimul decretelor-legi și al stărilor excepționale. Balanța de putere s-a deplasat semnificativ dinspre ramura puterii legislative către executiv. Situația nu era diferită față de celelalte state europene. Tendința de a reglementa mai strict raporturile dintre legislativ și executiv, cu scopul principal de a evita instabilitatea guvernamentală, va fi ulterior conceptualizată prin formula unui „parlamentarism raționalizat” de către Boris Mirkine-Guétzevitch. Proprietatea privată nu mai este nicidecum considerată ca inviolabilă. Astfel, Constituția Germaniei din 11 august 1919 prevedea posibilitatea „socializării” unor întreprinderi private (art. 7, pct. 13 și art. 156). În formularea unui important autor francez al epocii, Léon Duguit, „se poate spune că concepția proprietății ca drept subiectiv dispare, pentru a face loc concepției proprietății ca funcție socială”, iar această idee era menționată chiar în anteproiectul de Constituție al PNL, redactat de Dimitrie Ioanițescu.

Constituția din 29 martie 1923 a receptat unele dintre aceste tendințe. Dimensiunea socială a legii fundamentale este ilustrată de dispozițiile privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică (mai permisive decît în Constituția din 1866), prevederile mai ample consacrînd proprietatea statului și includerea în domeniul public a unor categorii de bunuri imobiliare, sau de inserarea unor norme referitoare la prevenirea conflictelor economice și sociale, ori la asigurarea socială a muncitorilor în caz de boală sau accidente (art. 17, 19, 20 și 21). Totodată, anumitor dispoziții din legile din anii 1920 și 1921 pentru reforma agrară li se stabilește rangul de norme constituționale (art. 131). De fapt, cele două reforme majore care preocupau societatea românească – reforma agrară și votul universal – fuseseră deja înfăptuite cu ani în urmă și ancorate în legea fundamentală prin revizuirea din iunie 1917. Sub acest aspect, noua Constituție nu conține nici o nouă decizie fundamentală. Tehnic vorbind, statul putea foarte bine funcționa (și a funcționat, o vreme) în baza vechii legi fundamentale, așa cum a fost revizuită în 1917, urmînd doar ca o nouă lege de revizuire să elimine dispozițiile devenite caduce și să opereze anumite modificări și actualizări. Adoptarea unei noi Constituții avea însă o remarcabilă dimensiune simbolică: România Mare avea nevoie de un nou început pe plan constituțional, exprimat de voința politică a tuturor românilor, din Vechiul Regat și din provinciile alipite.  

Din punct de vedere politic, adoptarea Constituției României Mari reprezintă un considerabil succes al PNL. Pe planul capitalului simbolic, adoptarea legii fundamentale constituie pandantul reușitei în organizarea ceremoniei încoronării la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, în cursul mandatului guvernului Ion I.C. Brătianu. Prin acest șir lung de succese politice, începînd cu constituirea României Mari și recunoașterea internațională a noilor frontiere, și continuînd cu formarea primului guvern stabil de după război, festivitatea încoronării și adoptarea Constituției, PNL și-a subliniat profilul de formațiune politică majoră, dacă nu chiar dominantă, a României interbelice. Calea urmată în adoptarea Constituției a fost destul de discutabilă. Pe de o parte, au fost convocate alegeri, în martie 1922, pentru o Adunare Constituantă, eludîndu-se prevederile Constituției în vigoare (art. 129), care stabileau o revizuire în doi pași, cu etapa obligatorie a dizolvării Camerelor și alegerea unora noi, pentru aprobarea legii de revizuire. Motivul: urma să fie adoptată o nouă Constituție, pentru întreaga țară. Pe de altă parte, noua Constituție preia structura și logica vechii legi fundamentale, operînd, ce-i drept, numeroase modificări, unele de substanță, dar fără a redefini în mod esențial instituțiile, normele și procedurile existente. O asemenea soluție normativă convenea PNL, ca partid al establishment-ului politic. Reușita liberalilor în a adopta – în versiunea redactată de ei – noua lege fundamentală a României este mai degrabă expresia abilităților superioare de om de stat ale premierului Ionel Brătianu decît a fidelității doctrinare față de liberalismul clasic. Constituantul din 1923 a preferat să păstreze – în bine și în rău – coordonatele esențiale ale legii fundamentale din 1866. Caracterul liberal al reglementării – imanent Constituțiilor moderne – este mai puțin pronunțat, dar acest aparent recul constituie o trăsătură comună a legilor fundamentale ale timpului. Problema majoră a vieții politice și statale din România interbelică o reprezenta nominalismul constituțional – sau deficitul de normativitate – și nu deficitul de liberalism al textului constituțional.

Marius Bălan este conferențiar dr. la Facultatea de Drept a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde predă Dreptul constituțional, și cercetător la NEC, în proiectul ROLPERIPHERAL.