Cît de adînc e statul subteran

I se spune paralel, profund topografic, nu axiologic, subteran, din umbră, ascuns. În toate aceste înfățișări, sintagma acoperă două realități și două interpretări distincte, cea maximală, să-i spunem, și cea minimală. Prima îl plasează în centrul monumental al Washington-ului, și în urbele-satelit de pe centura rutieră a Capitalei. În această accepțiune, el este secretosfera oficială, o duzină și jumătate de servicii secrete cu încrengăturile lor judiciare, parlamentare și prelungirile lor trofice în lumea marii finanțe și în cea a înaltei tehnologii. E protipendada secretelor, universul inițiaților din ministerele de forță și din tribunalele ce emit, sub tainica pecete a siguranței naționale, mandate de interceptare. E un sens pe care-l acreditează, printre alții, Mike Lofgren (Statul ascuns: declinul Constituției și ascensiunea guvernului din umbră, Pen-guin, 2017), Mark Ambinder (Statul subteran: înlăuntrul industriei guvernamentale a secretelor, Amazon, 2013) și Peter Dale Scott (Statul american paralel: marea finanță, marile concerne petroliere și lupta pentru democrație, Rowman/Littlefield, 2017). Dana Priest și William Arkin (America ultrasecretă, Little, Brown/Hachette, 2011) au încercat, cu parțial succes, să cartografieze acest „univers în expansiune“, tumefiat de excesele securitare post-11 septembrie 2001, milioanele de metri pătrați de birouri și stocaj de date, spațiu în care evoluează sute de mii de funcționari statali și vreo 854.000 de contractori privați. E, scriu memorabil Priest și Arkin, o galaxie „vizibilă parțial doar pentru o elită răsverificată și în întregime doar pentru Dumnezeu“.

Maximal, statul ascuns e pe centură. În sens minimal e „sub centură“. E vorba de coterii cu autoritate directă sau capacitate de influență, de grupuri informale, clandestine, de putere cu posibile conexiuni interinstituționale sau internaționale, de facțiuni ce nu respectă regulile jocului și lucrează uneori împotriva ierarhiilor constituite. Acesta e sensul trumpian al sintagmei.

Twitteratura sa nocturnă, puseele de febră conspiraționistă care-l țin treaz pînă la orele vedeniilor, fabulațiile sale despre clintonieni lugubri, democrați ratați și jurnaliști cu patima măsluirii informației sînt noi doar prin intensitate, caracter public pînă la exhibiționism și destinație pragmatică, menită a decredibiliza și bloca ancheta în curs ce-l vizează. Nu-i un original. Simptome similare a prezentat și Nixon, iar ideea cabalei clintoniene ce-l hăituiește, îl delegitimizează și îl leagă de catargul Krem-linului a fost strecurată în imaginarul național și în lexicul familial trumpian în perioada interregnului prezidențial Obama – Trump, de către Glenn Greenwald, jurnalistul care a însoțit ieșirea la lumină a lui Edward Snowden și care a dobîndit, și din acest motiv, o persistentă mefiență în raport cu instituțiile secrete ale statului american. („Statul ascuns pornește, cu alegații neverificate, războiul împotriva lui Trump“, scrie site-ul The Intercept.) Ideea greenwaldiană a intrat inevitabil în acceleratorul ultraconservator și în rastelul vechii gărzi anticlintoniene, fiind amplificată de Roger Stone pe site-ul arhiconspiraționistului Alex Jones și preluată, tale quale, de teleoficiosul republican Fox News (mai nou, TrumpTV).

Cu Stone și Jones, conspiraționismul trumpian își adîncește rădăcinile. Primul a fost – un titlu asumat cu mîndrie – omul „trucurilor murdare“ din anturajul lui Nixon, iar ultimul, în delirurile sale conspiraționiste scripto, audio și video, ne duce la Art Bell, care, din pustia nevadiană, înfiora cu vocea-i cavernoasă noaptea radiofonică americană, în anii 1980-1990, cu fantasme spațiale și zvonuri despre lugubre experimente guvernamentale. Secrete, bineînțeles.

Stone și Trump au în comun un mentor: Roy Cohn, consilier al mafiei newyorkeze, dar și, în tinerețe, al senatorului Joe McCarthy, cel care vîna comuniști ascunși în măruntaiele Leviathan-ului statal american. O „vînătoare de vrăjitoare“ modernă, precum cea de agenți dubli și transfugi perfizi care l-a făcut celebru, la CIA, în anii 1960-’70, pe James Jesus Angleton, precum cea în toi în aceste zile, cînd Casă Albă îl caută, furibund, pe cel care a dezvăluit în New York Times, pe 6 septembrie, sub masca anonimatului, existența unei „rezistențe“ înlăuntrul Administrației, a unui „stat stabil, nu paralel“, compus din înalte oficialități care se străduiesc să tempereze deciziile, să oprească derivele, să contrabalanseze instabilitatatea intelectuală și temperamentală a unui lider pierdut în ceața propriilor defecte.

Cînd Trump invocă, în twitteratura i cu accente panicarde, spectrul „vînătorii de vrăjitoare“, rădăcinile sale ideatic-mentale se înfig și mai adînc în istorie, legîndu-l de mentalul înfierbîntat al coloniștilor din amurg de secol XVII, puritani străluminați de o credință austeră, fanatizantă, diriguiți spre cele veșnice și, în cele lumești, de „predicatori neclintiți în convingerea că versiunea lor idiosincratică asupra adevărului este adevărul“, cum notează Kurt Andersen în remarcabilu-i tom Fantazilanda: Cum a luat-o razna America (Penguin/Random House, 2018). Acest relativism, această reductio ad absurdum a individualismului, este gloria, dar poate fi și pierzania Americii, argumentează Andersen. Trump este urmat cu o fervoare ce poate părea din exterior irațională, precum altădată Charles Finney, William Miller și Joseph -Smith, fondatorul mormonismului, ai cărui fideli au traversat America, spre Utah, călăuziți de steaua credinței și vegheați de îngerul Moroni. Un convertit la mormonism, Jason Chaffetz, care a reprezentat statul Utah în parlamentul federal vreme de opt ani, pînă-n 2017, publică la Harper/Collins, pe 18 septembrie, Statul subteran: cum o armată de birocrați l-a protejat pe Barack Obama și lucrează la distrugerea lui Donald Trump.

Cele două accepțiuni ale statului ascuns se înmănunchează. Astfel, cercul istoric se închide, răscolirea trumpiană își găsește locul firesc în logica întortocheată a destinului american.

Radu Tudor este jurnalist, corespondentul RFI România în SUA.