Cîrmaciul, guvernatorul şi cibernetica

30 iunie 2010   Tema săptămînii

Către sfîrşitul primei cărţi a Războiului peloponesiac, în discursul prin care Pericle îi convinge pe atenieni să le dea un răspuns autoritar spartanilor, citim o frază pe care orice filolog clasic o percepe ca sentinţă a propriei sale discipline, ce nu îngăduie să fie practicată la întîmplare, ca o anexă, ba chiar nu îngăduie pe lîngă ea nici o altă preocupare. Pericle defineşte de fapt, în aceşti termeni, navigaţia, deprinsă de atenieni generaţii la rînd şi transformată într-un avantaj deopotrivă practic (stăpînirea mărilor, cu insulele şi ţărmurile pe care le ating ele) şi didactic, pentru că un asemenea meşteşug nu poate fi învăţat în pripă, în ajunul unui război. „Meşteşug“ este un termen care acoperă sensul vechi al unei perechi de cuvinte cu urmaşi iluştri în vocabularul modern: grecescul techne şi latinescul ars, sîmburii lexicali ai tehnicii şi artei, se găsesc în acest pasaj din Tucidide şi în prima lui transpunere într-o altă limbă, făcută de Lorenzo Valla, la mijloc de Quattrocento. 

O meserie care te devorează, nelăsîndu-ţi timp şi energie pentru vreo ocupaţie secundară, pare prea puţin ademenitoare. Concentrarea îndelungată asupra unui domeniu care nu are strălucirea noutăţii şi nu se lasă parcurs în fugă se transformă într-o barieră dincolo de care puţini vor să treacă. Se pot emite spontan zeci de argumente împotriva studiilor de filologie clasică şi le-am auzit formulate sau le-am simţit plutind difuz şi impregnînd curricula zilelor noastre. Cui îi mai poate folosi acum filologia clasică? Sinelui şi vremii de acum – chiar dacă pare o formulare excesivă. Puţine studii sînt mai potrivite decît ea spiritului acestui secol. Cele două componente, cea grecească şi cea latinească, sînt inseparabile pentru că au un trunchi comun, trăiesc şi se explică una prin cealaltă. Originea indo-europeană, istoria comună (în cele mari şi cele mici ale ei), literatura aflată în rezonanţă în întregul spaţiu greco-latin, asumarea unui rol fondator în domenii diferite, răspunzînd unui mod de viaţă specific fie grecilor, fie latinilor, domenii pe care le-am moştenit solidar – toate acestea sînt încadrări majore ale Antichităţii greco-latine şi, la fel de mult, argumente ale dependenţei noastre de ea. 

Cam tot ce ne înconjoară, dacă vrem să privim cu adevărat, pînă în străfunduri, se desface şi creşte din sfera filologiei clasice. Ameţiţi de întîmplările prezentului, ne regăsim echilibrul privind totul în desfăşurare: şi cuvintele, şi faptele, şi intenţiile, şi rezultatele. Cunoştinţele pe care le adunăm din textele rămase de la antici ne ajută să înţelegem unde sîntem şi cum am ajuns aici – iar cei mai abili dintre noi vor pricepe încotro mergem. La rîndul ei, calea pe care am străbătut-o pentru a aduna aceste cunoştinţe ne-a format, ne-a disciplinat organic: filologul clasic ajunge să fie la locul său în oricare domeniu se întîmplă să lucreze. Domeniile acestea pot fi dintre cele mai variate, rămînînd totuşi în parametrii filologiei clasice, cea care suprapune „tehnica“ şi „arta“, în care „literatura“ acoperă tot ce s-a scris sau se poate scrie (de la un text funerar la un tratat de meteorologie), iar cuvintele călătoresc mereu cu alte sensuri, părîndu-le noi celor grăbiţi şi arătîndu-se întregi celor care vor să le privească. Un cibernetician, să zicem, ar putea privi detaşat spre filologia clasică, zicîndu-şi că este maestru într-o disciplină la care anticii nu visau. Şi ar avea dreptate, dacă nu ar fi cuvintele şi poveştile lor, care îl fac, măcar în nume, frate cu cîrmaciul grecilor (cybernetes) şi văr cu un guvernator, de vreme ce romanii au împrumutat termenul tehnic grecesc ca gubernare, la propriu şi la figurat. 

Pericle îşi încheie discursul într-o notă fantastică: gîndiţi-vă, le spune el atenienilor, aflaţi în pragul războiului cu spartanii – oameni ai pămîntului –, dacă noi am fi locuitorii unei insule, am fi de necucerit. Experimentarea unui domeniu dur, cu stăruinţă şi concentrare, nu poate fi rezultatul întîmplării şi, cu atît mai puţin, al supunerii la moda zilei. Tinerii care vin astăzi înspre filologia clasică merg împotriva curentului, sînt nonconformiştii pe care nu îi descoperim dintr-o privire, pentru că nu detaliile aspectului sînt altfel. Şi ei, şi alţii ca ei vor rămîne autonomi, ca insularii la care visa Pericle: oamenii pămîntului depind de pămîntul pe care se află, iar dacă pierd o bucată din el, rămîn împuţinaţi; oamenii mărilor au deprins o artă care îi face stăpîni pe tot uscatul atins de ape. Ei nu pot fi împuţinaţi, pentru că ştiinţa lor le deschide toate căile. Rămîn întregi. Integri.  

Ioana Costa, profesor dr. la Catedra de Filologie Clasică, Universitatea București, este autoarea, printre altele, a  Foneticii istorice latine (2003, 2008). A coordonat/tradus integrala filozofică Seneca, enciclopedia lui Pliniu cel Bătrîn.

Mai multe