Circulaţia ideilor

20 iunie 2012   Tema săptămînii

Sînt o autoare care a publicat trei cărţi în România. Am avut mai multe lecturi publice în străinătate decît în ţară (unde mă pot lăuda doar cu vreo două-trei). Şi asta pentru că nici o altă instituţie publică de la noi, în afară de Institutul Cultural Român sub managementul lui Horia-Roman Patapievici şi a echipei sale, nu ştie de existenţa mea şi a altor zeci, poate sute, de artişti contemporani. Pur şi simplu, nu figurăm în scriptele lor birocratice. Şi, slavă Domnului, poate e mai bine aşa.

Dar iată că, prin neexistenţa noastră, am devenit peste noapte o ficţiune periculoasă, de care politicienii se împiedică în regim de urgenţă.

În toate ţările civilizate din lumea asta există un sistem de rezidenţe, de susţinere activă, nu asistată, şi de strategie a promovării mediului artistic contemporan. O să spun doar că în România, pentru scriitori, nici un minister şi nici o comisie de cultură nu acordă nici măcar o bursă de creaţie. Aşa că fiecare îşi finanţează demersul artistic cînd şi cum poate.

N-am cum să nu pomenesc, aşadar, că una dintre cele două luni de rezidenţă pe care le-am avut de-a lungul timpului (prima fiind dată de ProHelvetia la Tescani), în care am putut să-mi iau un răgaz doar pentru scris, mi-a fost oferită tot de Institutul Cultural Român de la Berlin.

Defazarea şi provincialismul cu miros de naftalină ni se dau acum drept exemple de politici culturale eficiente pe care ICR-ul va trebui să le urmeze pe viitor.

În cazul de faţă, tocmai excepţia ar trebui să impună regula. Nu-i pasă nimănui că în ultimii opt ani nu ne-am mai simţit exotici ca nişte urşi carpatini duşi să danseze pe sîrmă şi că am putut participa la marile tîrguri de carte din lume, că ni s-a acordat încrederea de a avea toate reflectoarele îndreptate spre noi ca ţară invitată la Salone del libro Torino 2012, de exemplu? Sau că am avut prilejul să vorbim firesc şi fără complexe despre ce s-a întîmplat în cultura română, în general, şi în literatură, în special, şi după căderea lui Ceauşescu?

Ni se părea că ţine de o normalitate europeană să discutăm despre cărţile noastre, la New York, Leipzig, Paris, Torino, Budapesta, Istanbul etc., alături de alţi autori vii din lumea întreagă. Distanţele nu mai păreau atît de mari, iar România – atît de izolată.

Traducerile din mai toţi autorii de azi şi de ieri publicate ne-au legitimat şi au făcut posibil un dialog credibil şi eficient cu editori şi jurnalişti străini dintre cei mai importanţi.

În primii ani în care ICR m-a invitat să particip la diverse tîrguri de carte din străinătate mi-aduc aminte că oamenii veneau la lecturi, ascultau, erau curioşi să afle cît mai multe despre literatura noastră contemporană, această terra incognita pentru ei, dar cînd întrebau dacă pot să citească cartea pe care le-o prezentaseşi, ridicam stînjeniţi din umeri. Nu erau traducători prea mulţi, aşa că a fost nevoie de viziune pentru asta. Seminţele sădite în timp au dat roade. S-au şcolit traducători în cadrul Programului ICR, apoi au fost sprijinite financiar sute de apariţii editoriale. Acum putem vorbi, în sfîrşit, cu cărţile pe masă.

Publicarea literaturii în alte limbi nu înseamnă snobism literar. Ci o şansă imensă a cărţii respective de a ieşi în lume, de a duce mesajul său mai departe.

Pentru o cultură, circulaţia ideilor rămîne esenţială. O ştim de la paşoptişti. Să faci parte din desenul mare şi complicat al pieţei culturale internaţionale e de nepreţuit. Exact ca-n reclama pentru un celebru produs bancar. Pur şi simplu, pe unele lucruri nu poţi lipi o etichetă cu un preţ fix, aşa cum s-au grăbit să facă politicienii noştri acum. Chiar nu se întreabă nimeni de ce oare, de cele mai multe ori, literatura, cinematografia, artele vizuale româneşti au mai mare succes şi vizibilitate în străinătate decît acasă? Unde sînt semnele de sănătate instituţională şi educaţională pe care ni le flutură pe la nas guvernanţii, fără nici un pic de simţ al ridicolului?

P.S. Ironia sorţii face ca, cu cîteva ore înainte de a scrie acest articol, să fi participat, împreună cu alţi autori români, la o discuţie cu cîţiva editori americani, aflaţi pentru prima dată la Bucureşti, ca urmare a demersurilor eficiente şi susţinute a ICR New York în promovarea mişcării noastre artistice peste Ocean. Mă uitam la ei şi la noi şi mă întrebam dacă genul acesta de întîlniri plăcute şi cu bătaie lungă nu li se vor părea cumva senatorilor din ţărişoara noastră nişte mofturi inutile de artişti postmoderni.   

Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 21 iunie 2012, la RFI România, cu Otilia Nuţu şi Mircea Vasilescu. Prin telefon a intervenit Cristi Puiu. Au fost difuzate fragmente înregistrate cu Horia-Roman Patapievici, preşedintele ICR, şi senatorul Puiu Haşotti.

Mai multe