Cîntece de viaţă nouă
Nu suport nici acum să ascult radioul dimineaţa, cînd abia m-am trezit din somn. Creierul meu, încă neadunat bine în cutia lui, se lasă impregnat de orice melodie şi mi-o redă cu neîndurare şi de nenumărate ori de-a lungul întregii zile, uneori pînă la migrenă. Şi nu-i OK deloc să mă pomenesc îngînînd aiurea pe stradă sau la birou "Roxana şi Suzana / Mi-au mîncat banana". Cum nu era nici în dimineţile cînd îmi mîncam semiadormită micul dejun, cu radioul de stat al anilor ’80 în urechi. Ca în Maestrul şi Margareta lui Bulgakov, peste o vreme începeam să lălăi în sinea mea sau, Doamne fereşte, cu voce tare, cîte un "Noi împlinim tot ce-au visat străbuuuniiii / Şi ducem mai departe visuuul looor". (Ciudat e că uneori " şi nu rar " mă apucă şi acum, "după 20 de ani".) Aşa că anulam şi eu cu ce puteam. Un "Şi-aceste trei cuvinte minunate / Cuvinte demne de un tricolor" putea, după părerea mea, să facă pereche cu "Four Letter Word" a lui Kim Wilde. Şi uite-aşa, perechile astea muzicale din lumi total opuse şi-au revendicat fiecare cîte o juma’ din mine. Jumătatea de dimineaţă " cu uniformă, caietul de "Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei" în servietă; jumătatea de seară " lipită de casetofonul din care mă oblojea Madonna cu "True Blue" sau la discotecă sau... Uteciştii de azi, comuniştii de mîine / Viva la discoteca. Să fii utecist era o chestie mişto pentru că însemna c-ai scăpat de cravata roşie cu tricolor şi deci de statutul de kinder. Într-un liceu care coexistă cu gimnaziul era ceva important. Am sărbătorit cu prima noastră ieşire în faimosul "Codrescu", discoteca Facultăţii de Electro din Iaşi. Liceenii de la "Negruzzi" aveau un fel de drept nescris să intre acolo, deşi la intrare se cerea carnetul de student. Ca fată, nu-ţi băteai capul; intrai oricum. Şi ne-am făcut " fetele, cel puţin " o intrare aşa cum şi-ar dori inima oricărei debutante de 14 ani: în costumaţie de cheerleader. Da, am spus cheerleader, majoretă: în nişte tricouri albe şi extrem de transparente (într-o epocă în care sutien pentru vîrsta noastră nu se găsea " punct!), cu o idee de fustiţă roşie din voal, scurtă şi unduitoare, cărînd fiecare cîte un băţ din ăla cu panglică la capăt, căruia, din păcate, i-am uitat numele. Îmbrăcate aşa de tinereşte şi tovărăşeşte şi cu imitaţiile alea de bici (după cum ne-au informat colegii, chiţăind nervos), veneam direct de la repetiţiile de pe Stadionul "23 August", unde se pregătea o mare manifestaţie de 1 Mai muncitoresc, iar noi, după multe acrobaţii cu beţele, pe care le plimbam printre picioare, le ridicam deasupra capului, le aruncam etc., urma să întruchipăm, la un semnal de tobă, ghemuite la pămînt după tot zbuciumul, litera "S" din RSR. Republica Socialistă România. Mulţumim din inimă Partidului? Oh, ye. A fost o seară mişto. Atelierele hărniciei / Vamos a la playa. Un liceu teoretic trebuia să asigure şi pregătirea tînărului într-o meserie practică. La noi, aceasta era lăcătuşeria, de pe urma căreia eu una m-am ales cu certitudinea că şi acum aş şti să fac o ureche de lacăt. Mai exista practica agricolă (pe care n-am făcut-o, că eram clasă de piloşi) şi misteriosul Şantier Naţional al Tineretului. Nu cunosc pe nimeni care să fi lucrat acolo, dar am cunoscut o mulţime de băieţi şi fete veniţi la Costineşti cu bilet de SNT. Dacă-i luai la bani mărunţi, nu lucrase unul, de sămînţă, acolo; mă întreb dacă a lucrat vreodată cineva sau dacă SNT-ul nu era doar vreo acoperire pe hîrtie a cine ştie cărei şmecherii legate de turism. (Sau o fi fost un fel de practică la Canalul Dunăre-Marea Neagră? Magistrala Albastră?) Căci vara Costineştiul " staţiunea tineretului, după cum i se zicea " se umplea cu studenţi meritorii şi cu senetişti. Am fost şi eu în vreo două rînduri senetistă; nu mai ţin minte cine mi-a procurat biletul, dar îmi amintesc stînjeneala de la oficiul de cazare, unde a trebuit să îngăim că am lucrat într-adevăr la SNT, unde am lăcătuşerit, ştiu să fac urechi de lacăt. Pe urmă, 12 zile şi mai ales nopţi nedormite în care se umbla de la Ring, discoteca în aer liber, la Vox Maris, unde intrarea era scumpă, dar "se dădea" Pepsi, iar după aceste orgii încheiate la orele 22 cu urletele neprincipiale ale tineretului trimis la culcare de bietul DJ, care n-avea de ales decît să închidă brusc luminile şi muzica, urmau alergăturile de la o căsuţă la alta: undeva se cînta la chitară, la Obelisc era "Seara ieşenilor" şi se zvonea că vin Divertişii înşişi!, pe plajă cîţiva supăraţi tîrau de lanţ o oliţă de noapte, mai încolo nişte romantici se scăldau la lumina lunii şi pe cap le vîjîiau un fel de diademe cu elice, pe care le vindeau ţiganii ziua. La Teatrul de Vară, Miss "Muncă, Frumuseţe, Tinereţe" etala o rochie miniaturală albă şi nişte picioare kilometrice, care probabil că îi atestau calităţile de fruntaşă în producţie. Să trăieşti şi să tot munceşti. Stima noastră şi mîndria / You sexy thing. În Iaşi, în holul Liceului "Negruzzi", la parter, aveam o oglindă mare, încadrată de două desene naive " în toate sensurile: "elevul model" şi "eleva model". Ideea era să confrunţi ce vedeai în oglindă cu modelul adecvat sexului căruia îi aparţineai şi, bănuiesc, să corectezi micile abateri de la standardele alea tinere şi frumoase (nu, nu li s-au aplicat bărbi şi mustăţi, aveau deasupra o sticlă protectoare). Eleva model pentru noi era colega noastră C., care reuşise să se abată la maximum de imaginea penibilă a fetei de lîngă oglindă. Sarafanul îi era scurtat şi strîmtat cu neruşinare, părul tapat după regulile eighties, bluza nu era aproape niciodată de culoarea regulamentară, ci chiar se potrivea cu bleumarinul sarafanului, cerceii imenşi ("Păi, trebuie să port nişte cercei, to’arăşu’ profesor, că altfel mi se astupă găurile din urechi, şi mama nu mă lasă să port la şcoală pe ăia de aur, să nu mă atace borfaşii pe drum, şi alţii nu aaaam..." suna incredibila ei justificare în faţa vreunui profesor), ciorapi negri, cu portjartier, rostuiţi de la bunică-sa " oricum în comerţ nu se mai găsea nimic decent, aşa că toate luaserăm cu asalt sertarele bunicelor. Centuri late, uşor lăsate pe şolduri, în loc de cordonaşul modest de pînză. Pantofi plaţi, cu vîrf ascuţit: graţioşii "balerini", rostuiţi de Dumnezeu ştie unde. Mă văd şi acum plîngînd în hohote peste o pereche de ghete dintr-un material textil, caroiat. Erau nebunia momentului şi îmi erau prea mici. Dar " după cum ne spuneau dirigintele şi unele tovarăşe profesoare " aveam tinereţea de partea noastră, nu mai aveam nevoie de altceva. Uite-aşa: şi cînd gîndesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură / discret învăluită-n schizofrenie pură.