Cine te face voinic?

Fără prea multe introduceri, da, vin de departe şi de demult, de peste 70 de ani tot vin spre a.c. Odată băgată în priza temei, simt cum mă curentează memoria de lungă durată, dar îmi aduc aminte şi ce am  făcut ieri-alaltăieri. Dau aşadar buzna peste mine şi vara lui 1952, de cînd se iţeşte prima amintire clară, şi, să zicem, 3 octombrie anul curent. Numai că am o dilemă: ce anume să aleg ca să încapă în 6.000 de semne şi cum să sortez tot ce-am ales. După îndelungi zbateri, m-am hotărît să scriu despre nişte lucruri care, pentru un nepot/nepoată (dacă i-aş avea), ar părea picate de-a dreptul din preistorie. Iar dacă atunci, în anii ’50, ’60, ’70, m-aş fi teleportat miraculos în 2023, mi s-ar fi părut pur şi simplu că trăiesc într-un sefeu. Deci m-am gîndit să grupez parte din lucrurile cu pricina pe cîteva categorii, după folosinţă, şi să le adaug nişte reclame drept cod de recunoaştere pentru generaţia mea. Aşadar, ca la şcoală:

A) DE VORBIT, DE AUZIT. Cum vorbeam între noi? Bine. Uşor. Faţă în faţă, pe unde se nimerea, iar ce aveam de spus se auzea de obicei clar; mesajul se transmitea rapid, pentru că emiteam nu doar pe gură, ci cu tot corpul. Dar la distanţă? Aici, în oraş, vorbeam în anii ’50-’60 la nişte telefoane negre de bachelită cu disc. Doar patru numere. Am avut 2885. Apoi a apărut telefonul crem din ebonită, tot cu disc şi cinci numere. 12533. Apoi telefonul alb sau negru cu butoane, fără disc. La început tot cu cinci, apoi cu șase numere. 191437. O problemă: totuşi, din ce erau făcute telefoanele alea? Din bachelită sau din ebonită? Ca să mă liniştesc, am scos mîndreţea de iPhone şi l-am sunat pe regele telecomunicaţiilor zonale, Puiu. A apărut I’ll call you later şi peste cinci minute am aflat că erau făcute din bachelită sau ebonită. OK. Apoi mi-am stors creierii să-mi aduc aminte dacă se făceau reclame la ele sau nu. Nu. Nu era nici o reclamă, fiindcă pur şi simplu nu se vindeau. Ţi le instala Poşta dacă aveai pile. 

Tot la sectorul comunicaţii, de data asta radio-, pe locul întîi în topul vechimii urcă difuzorul de radioficare (fără nume) din anii ’50. Se auzea mai întîi „Uite-aşa se joaaacă fata” (doar orchestraţie) din Ana Lugojana lui Filaret Barbu. Oare asta să fie melodia? Intru pe WhatsApp şi o sun pe artista Simina, la Viena. Cer confirmare. Da, asta-i. Şi-mi trimite un link pe YouTube, ca să mă asigure că-i aşa. Aşa-i. „Aici Radio Timişoara. Vă prezentăm ştirile”. Sau, la ora 14,20 –„Cotele apelor Dunării”: Drencova, baisse. I se făcea vreo reclamă? Nici vorbă. Dar Zefir, primul meu aparat de radio portativ din 1962, avea vreun cîntecel de promovare? Nţ. Îl ţineam de toartă, îl bălăngăneam ţanţoş pe lîngă mine, în timp ce lălăiam tot Filaret Barbu („Și-am venit la voi la şură, Ano Lugojano“). Nu puteam crede că peste zece ani o să fiu regina tuturor jururilor (chefurile/ceaiurile de pe Bega) nu cu magnetofonul Tesla Sonet Duo, ci cu mîndreţea de casetofon Sanyo. Avea reclamă? Nu. Să mai spun că nici în cele mai turbate vise nu puteam întrezări atunci cum, peste 50 de ani, o să ajung să mă zbengui pe platforma de streaming Spotify în căutare de muzică. Ceva publicitate? Poate, dar nu mă mai interesează.

Fiindcă aproape mi-am consumat cele 6.000 de semne, constat că nu mai am loc de naraţionări, descrieri şi simţăminte. Cu tot riscul unui mare chix, accelerez şi comprim. Aşa: o frîntură din inventarul personal progresiv (adică de la o epocă la alta), plus – unde există – o reclamă, două. 

B) DE SCRIS: cretă, toc cu peniţă, creion chimic, creioane Hardtmuth Koh I Noor, stilou Flaro, pix cu mină şi cu pastă (BIC cu BIC, patriei spic), maşini de scris Remington şi Consul, calculatoare, laptop-uri, telefoane. Pentru ultimele trei, reclame fără număr, fără număr.

C) DE CIRCULAT: cărucior, şaretă, căruţă, tricicletă, trotinetă, bicicletă, motoretă (Mobra: la munte şi la mare, cu ea între picioare), maşină Pobeda, maşină Dacia 1100 şi 500 (Eşti nebun? Ia-ţi Lăstun!), bicicletă Kenzel, motocicletă de raliu Africa Twin, Fiat mic, VW Passat, Opel Astra, Audi A4, Porsche 911 Turbo S, Toyota Hybrid, Tesla (cu înmatriculare pe numele meu, doar tricicleta, trotineta şi bicicleta).  

D) DE SPĂLAT. a) pe dinţi: de la praf de bicarbonat la pasta (Super)Cristal (Cine-şi spală cu cristal dinţii poa’ să-l pupe-n c.r părinţii, cu varianta Super-cristal face dinţii ca de cal). Şi azi? Numai peria electrică Philips. b) pe cap: de la săpunul de casă cu leşie (anii ’50) la şampoanele-perniţe Larex sau Apilarnil (anii ’70-’80), pînă la şamponul de fiţe Cheia de azi (Cheia original; şampon solid cu ulei de urzică. Stimulant, antialopecic, antimătreaţă); c) pe mîini: de la săpunul Bob, păstrat de mama după război (Bob, bob, ideal – un săpun fenomenal) sau Cheia, în anii ’50 (Vreţi să cuceriţi femeia? Cumpăraţi săpunul Cheia), la Oana şi Vis, Amo, Lady Camea sau – culme a luxului – Fa (albastru şi verde, cadouri din Germania), în anii ’70-’80. Iar azi – numai săpunuri bio, zero clăbuc, sau geluri antibacteriene, zero miros.

E) DE ÎMBRĂCAT (LENJERIE). De la chiloţii Tetra şi gogoşarii din finet, cu crac bufant, pufoşi, moartea pasiunii (anii ’50-’60), pînă la Hypnotic cu dantelă (2023), via lenjeria din supraelastic (anii ’70)  şi desuurile din bumbac flauşat & tricot marca „1 Iunie“ Tm. (anii ’80); de la pieptăraşul de in, încheiat cu nasturi la spate, pe post de portjartier, pînă la bustiera „La Perla” (2023), cu un lung intermezzo românesc: sutienul cu balene (Sutienul Cluj-Napoca face ţîţa ca şi roca; ţine minte trei cuvinte: ţîţa, roca, clujnapoca). 

F) DE MÎNCAT (DOAR CIOCOLATĂ). Kandia! În ordine, după cum ne-a îndulcit ea zilele pînă cînd a fost rasă de pe faţa pămîntului. Pentru deceniile 5-6-7: Vinga, sticluţe cu vişinată, vişine trase în ciocolată (Vişine? Vii şi ne fî….); anii ’70: Rom (din 1964, fără senzaţii tari, româneşti) şi ciocolata Postăvarul, cu un pornoşag de reclamă de nereprodus.Anii ’80: scufiţa roşie, rotunjoară, cu jeleu, cu lup, vînător, bunicuţă şi scufiţă pe ambalaj, plus ciocolata fină Ambasador. Dar azi? Mai nimic. Maximum un pătrăţel de ciocolată neagră. Numai că răsare mereu din amintire, din raiul dulce de pe cerul gurii, cea mai dragă, mai mică (10 g.), mai ieftină (40 de bani bucata), în cutiuţa ei negru cu galben, cu piticuț, trecînd peste ani şi decenii, de departe, de demult, ca-ntr-o poveste fără sfîrşit: ciocolata Pitic care te face voinic. 

Adriana Babeți este critic literar, romancier și eseist, profesor de literatură la Universitatea de Vest din Timișoara și la Universitatea din București.