Cine şi cum ne informează?
- argument -
Consumăm, zilnic, produse mass-media. Presa scrisă, Radio, TV sau Internet. Zilnic ne lăsăm invadaţi de zeci de informaţii ale lumii în care trăim. Cum ne afectează însă calitatea acestor informaţii şi cît de precis reflectă ele realitatea din jurul nostru?
Pînă în 1989, singura televiziune din România era cea de stat, care avea două posturi, canalul 2 fiind însă suprimat în 1985, din motive de economie. Din aceleaşi motive, unicul canal al Televiziunii emitea doar trei ore pe zi, majoritatea emisiunilor fiind de fapt o neîncetată propagandă de partid. Filmele erau rare şi fragmentate. Românii ajunseseră chiar să-şi încropească antene (bineînţeles, ilegale) pentru a putea prinde posturi străine (care aparţineau de obicei vecinilor bulgari, ruşi sau sîrbi – se spune că mulţi români ajunseseră astfel să înveţe să vorbească bulgăreşte). Ziarele, şi ele, erau puţine şi aproape inutile, abonamentele, voiai nu voiai, era mai bine să le plăteşti, deşi articolele păreau toate la fel, o veşnică laudă adusă partidului. Pe scurt, presa din România comunistă era un surogat al unei mass-media autentice, şi nicidecum o sursă de informare obiectivă şi de încredere.
A venit însă Revoluţia din 1989. Presa scrisă devine aproape un drog. Primele ediţii ale ziarelor libere erau vîndute direct din camioanele în care erau transportate şi nici nu mai ajungeau pe tarabele vînzătorilor de ziare. Ca să nu le rateze, oamenii stăteau de dimineaţă la cozi în locurile unde ştiau că vor sosi camioanele. Primii ani de libertate au însemnat de altfel un boom al presei scrise. Pe lîngă ziarele de tradiţie, România liberă, Adevărul (fost Scînteia) sau Tineretul liber (fost Scînteia tineretului), au apărut zeci de alte publicaţii, unele cu o durată de viaţă scurtă, de cîteva luni, altele care au rezistat în timp, existînd şi azi. Pe lîngă ziariştii consacraţi, care aveau pentru prima oară şansa de a-şi face meseria aşa cum nu visaseră vreodată, au apărut mulţi tineri (cererea fiind foarte mare, în anii ’90 în presă s-au făcut angajări pe bandă rulantă). Numărul mare de cititori era explicabil atît prin dorinţa de informare, cît şi prin confirmarea libertăţii abia dobîndite, întărită o dată în plus prin cuvîntul tipărit. Un fel de dovadă – negru pe alb.
Explozia presei scrise a început însă să se tempereze odată cu apariţia primelor televiziuni comerciale. Cea dintîi care a dat tonul a fost TV SOTI (Societatea pentru o Televiziune Independentă), care a fost de altfel şi rampa de lansare a multor jurnalişti din generaţia tînără. Emisia începea după orele 23, pe frecvenţa canalului TVR 2, reintrodus în grila TVR cu un an mai devreme, în 1990. După SOTI au urmat, tot în anii ’90, Antena 1 (1993), Tele 7 ABC (1994), PRO TV (1995), Prima TV (1997). După care, calea pentru televiziuni fiind mai mult decît bătătorită, au apărut zeci de posturi.
În ceea ce priveşte posturile de radio, primul post privat lansat după prăbuşirea comunismului a fost UniFun Radio (1990), urmat în acelaşi an de Contact şi Vox T, pentru ca, spre finalul anului, să apară şi primul post de ştiri, Radio Delta RFI.
Pe acest teren virgin, însetat de mass-media, atît presa scrisă, cît şi audiovizualul au avut teren propice pentru a se dezvolta. Numărul mare de consumatori de presă de la noi fiind un motiv în plus pentru a se profesionaliza şi a oferi ceva de calitate. Bineînţeles, nevoia de audienţă (legată direct proporţional de finanţări) a avut de ales. Rating prin calitate – care însă costă şi timp, şi bani, sau prin tabloid – mahalaua fiind la îndemîna oricui.
Cine ce a ales şi, în urma acestei decizii, unde ne situăm noi – publicul consumator?