Cine mai are nevoie de Studioul Sahia

13 septembrie 2007   Tema săptămînii

Studioul "Sahia", înfiinţat în anii ’50, avea, iniţial, drept scop principal producerea Jurnalului de actualităţi: cea mai importantă sursă de memorie vizuală a evenimentelor epocii, într-o perioadă în care, în România, televiziunea nu avea încă mare lucru de spus. Jurnalul se difuza în completarea filmelor artistice la cinematograf, aşa cum s-a întîmplat, în toată epoca ceauşistă, şi cu celelalte documentare. Sigur, că, în vremea respectivă, scopul informativ coincidea, în mare măsură, cu cel de propagandă: evenimentele epocii erau politizate. "Odată ce Dej sau Ceauşescu se vedea în fiecare săptămînă, de ce să nu-i mai lăsăm (pe angajaţii de la "Sahia" - n.r.) să facă şi altceva..", sintetizează Doru Segal, unul dintre cei mai vechi, dar şi mai talentaţi operatori ai studioului, raţiunea acestuia de funcţionare. "Odată ce secţia de protocol funcţiona, şi marile filme politice mergeau înainte, reflectînd congresele şi manifestările de 23 august, restul puteam Ťzburda» oarecum în voie. Am avut noroc de un director, Aristid Moldovan, şi de un secretar de partid, Virgil Calotescu, care gîndeau aşa: ei făceau politica şi noi puteam avea o viaţă mai bună", continuă dl Segal. "A avea o viaţă mai bună" nu însemna, nicidecum, să nu te supui cenzurii, ci să fii liber să evadezi în alte genuri de documentare decît cele politice: "Mulţi regizori buni, care visau să facă filme sociale, s-au refugiat în cele de artă sau de istorie. Noi am făcut filme despre copii". "Noi" o include şi pe soţia sa, Paula Segal, regizoare, tot la "Sahia", alături de care dl Segal a format una din echipele celebre ale studioului. Nici filmele despre copii nu te scuteau de cenzură: de pildă, în primul film al lui Doru Segal, Marile emoţii mici, despre o grădiniţă, cenzura i-a reproşat că unei fetiţe de 4 ani i se văd chiloţii. Acest tip de necazuri se înscriu însă în categoria celor minore. Existau situaţii în care filmele erau chiar oprite: aşa s-a întîmplat cu un film al lui Mirel Ilieşiu, unul dintre cei mai buni regizori de film documentar, cîştigător al unei Palme D’Or pentru Cîntecele Renaşterii; un alt film al său, unde exista o scenă în care membrii corului Madrigal se tăvăleau în noroi, îmbrăcaţi în pînză de sac, la Vulcanii noroioşi, drept ilustrare a unui cîntec ritual care chema ploaia, a fost interzis, ba chiar i s-au imputat costurile. Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, i-a reproşat că nu este un film românesc, ci unul "biblic". "În contextul de atunci, mulţi regizori şi-au găsit domenii de evadare, renunţînd la oglindirea vieţii sociale propriu-zise. Au mai fost regizori care au încercat - Alexandru Boiangiu, Florica Holban, Felicia Cernăianu. Exista şi secţiunea ŤLetopiseţ», care filma diverse lucruri din realitate, dar în special şedinţe, nici aici nu aveai voie orice", îşi amintesc Paula şi Doru Segal. De pildă, Sergiu Huzum şi Paul Constantinescu, trimişi să facă un film despre minerii din Hunedoara, au descoperit un cartier, Catanga, în care muncitorii trăiau în condiţii îngrozitoare. Evident că filmul a fost interzis. Laurenţiu Damian, regizor, profesor la Universitatea de Teatru şi Film şi director al Editurii Video, îşi aminteşte cum generaţia din care el face parte, sosită la "Sahia" în 1980, a încercat să facă filme mai implicate, într-o formulă nouă: "Aveam elemente de realitate, dar mijloacele cinematografice erau elaborate ca într-o structură de lungmetraj. Am anticipat, în 1980, fără să avem informaţii, docudrama. Ne interesa ca interviul să fie adevărat, subiectul - social, dar mijloacele cinematografice - ca într-o structură de lungmetraj. Campionul era Ovidiu Bose Paştina". Astfel s-a conturat o întreagă generaţie, din care, pe lîngă Ovidiu Bose Paştina, Laurenţiu Damian însuşi, fac parte Adrian Sîrbu, Teresa Barta, Copel Moscu, Sabina Pop... Era vorba de "producţii protestatare pentru perioada aceea, adevărate, sincere", care - continuă Laurenţiu Damian - "i-au trezit" şi pe o parte din maeştrii documentarului, care au făcut o serie de filme în acelaşi spirit: "A început odiseea unei experienţe irepetabile, în care oamenii maturi, marii artişti ai studioului, Mirel Ilieşiu, Slavomir Popovici, Titus Mezaroş, Paula şi Doru Segal, Florica şi Paul Holban, Alexandru Boiangiu se uitau la noi cu un aer de bucurie şi curiozitate". Concluzia lui Laurenţiu Damian despre generaţia lui nu este, în final, una foarte optimistă: "rămîne o generaţie frumoasă, exuberantă, dar care nu a făcut mai mult de 3-4 filme în 10 ani". A trecut şi generaţia marilor maeştri, a trecut şi generaţia optzeciştilor novatori. După Revoluţie, Studioul "Sahia" a mai supravieţuit un timp, în cele două sedii ale sale (cel din Calderon şi din Aviatorilor) şi s-au mai produs filme. În momentul de faţă, sediul din Calderon este închiriat Universităţii Media şi Colegiului Pro, iar cel din Aviatorilor încă mai funcţionează, sub forma unui studio de producţie. Din dialogul cu actualul său director, Marius Iuraşcu, absolvent de regie de film TV şi membru PD, aflăm că interesele autorităţilor se îndreaptă, în momentul de faţă, mai curînd asupra sediilor şi terenurilor studioului, decît asupra obiectului său de activitate. Marius Iuraşcu consideră că ar putea face studioul să renască, ca producător de filmuleţe pentru televiziune pe suport video: "În doi ani am făcut 12 filme, mai sîntem în producţie cu încă vreo două, şi am virat spre televiziune, unde am început emisiuni. Sînt foarte mîndru că, pentru prima dată în existenţa lui, ŤSahia» a făcut şi un film de ficţiune: un mediumetraj, de 29 de minute, coproducţie cu Moldova film. Se numeşte PamPararam şi e o comedie. Bugetul lui a fost de 15.000 de euro, cam 2% din cît costă în general un asemenea film. De ce? Pentru că, de pildă, dacă vedeţi personajul Naşu mare din film, mă veţi vedea pe mine... Pentru personajul Banderas, e angajatul nostru, Banderas. Evident, nu am luat nici un ban pentru asta... Celelalte au fost filmuleţe documentare. De pildă, s-au împlinit 30 de ani de la cutremurul din ’77: am făcut 3 filmuleţe pe această temă. Acum se lucrează la un film despre ultimul ţar rus, am realizat un film cu ultimele 5 minute ale lui Toma Caragiu. Pe toate le-am lucrat cu angajaţii noştri. Am încercat să transform ŤSahia» într-o mare familie, să-i ajut pe toţi, inclusiv în probleme financiare. În momentul acesta avem 34 de angajaţi. Transmitem, zilnic, o emisiune sportivă pentru Boom TV şi mă pregătesc să semnez cu TVR un contract pentru două producţii: Tip-top Minitop şi o emisiune socială despre copiii rămaşi în România, cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate, precum şi un alt contract cu B1 TV pentru o emisiune ce va trata indiferenţa autorităţilor faţă de cetăţean. Toate acestea vor creşte bugetul studioului cu peste 30.000 de euro lunar. Filmul documentar trebuie să beneficieze de o finanţare. Am încercat pe la toate ministerele şi mi-au închis uşile. Problema e că, eu fiind membru PD, mă asimilează mai curînd cu apartenenţa mea politică decît cu studioul. În viitor? Mă aştept să mă mute cît mai repede de aici, pentru că sînt pe ultima sută de metri, şi ei trebuie să privatizeze cît mai au de privatizat. Iar ŤSahia film» stă pe nişte terenuri interesante, pe nişte clădiri interesante. Credeţi că interesează pe cineva actul artistic în sine? Se va privatiza, cu obligaţia celui care cumpără acţiunile de a păstra 5 ani profilul societăţii. Dacă cineva îşi doreşte ca ŤSahia» să moară, îşi doreşte datorită valorii sale imobiliare". Doru Segal consideră că studioul şi-ar mai putea găsi rostul dacă filmele produse acolo ar mai fi difuzate ca pe vremuri, în completarea celor din cinematografe, lucru care se mai întîmplă şi în alte părţi ale lumii. Altfel, majoritatea interlocutorilor mei sînt cu totul de acord, viitorul este al caselor de producţie independente şi al difuzării pe posturile de televiziune. Studioul "Sahia" rămîne o şcoală de film, nu doar documentar, şi o nostalgie a unei instituţii mai libere într-o epocă totalitară.

Mai multe