Cine l-a împușcat pe J.R.?

11 februarie 2020   Tema săptămînii

Aceasta a fost întrebarea de pe buzele tuturor în vara lui 1980. Cu doi ani în urmă apărea Dallas, un soi de melodramă texană cu răzbunări, pasiuni și tot ce trebuie, care urmărea membrii unei familii de magnați ai petrolului, cu numele Ewing. Serialul nu a avut cine știe ce rating pînă cînd, la finalul sezonului al treilea, un atacator neidentificat l-a împușcat pe fiul cel mare al familiei, J.R. Ewing, lăsînd privitorii într-o confuzie totală. Acela a fost momentul cînd totul a luat-o razna. Tricouri inscripționate cu mesaje precum „Cine l-a împușcat pe J.R.?“ sau „Eu l‑am împușcat pe J.R.“ au devenit comune, iar în timpul campaniei prezidențiale din SUA din 1980, republicanii au distribuit insigne pe care scria „un democrat l‑a ucis pe J.R.“, în timp ce candidatul democrat Jimmy Carter a glumit că nu ar fi avut nici o problemă în a-și finanța campania electorală dacă ar fi știut cine era atacatorul personajului central din Dallas. S-au pus pariuri pe mize uriașe, dar nu numai oamenii de rînd mureau să afle ce s-a întîmplat de fapt – nici regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii nu a rămas insensibilă la subiect. Episodul lămuritor a fost difuzat abia în noiembrie, cînd a fost urmărit de aproximativ 83 de milioane de oameni – a fost unul dintre ultimele seriale TV care a prins la toate categoriile sociale și de vîrstă –, depășind orice record. Era un fenomen mondial. Pentru că familia Ewing nu era deloc străină de comploturi și fărădelegi, iar J.R. era un abuzator ca la carte, Ceaușescu s‑a gîndit că ar fi o idee bună să aducă serialul și în România comunistă, pentru a arăta ororile capitalismului. Lucrurile nu s-au întîmplat conform planului, pentru că publicul nu a reținut corupția texanilor, ci luxul în care aceștia trăiau. Larry Hagman, actorul care l-a interpretat pe J.R., antieroul iubit de o planetă întreagă, spunea într-un interviu că se consideră într-un fel responsabil de căderea regimului sovietic. La cîțiva ani după Revoluție, Ilie Alexandru, un proaspăt afacerist îmbogățit peste noapte în perioada de tranziție, construia lîngă Slobozia o copie fidelă a ranch-ului din Dallas, în curtea căruia a plantat un mic Turn Eiffel. Asta înseamnă să fii un fan adevărat.

Îl urmăream în copilărie, de fiecare dată cînd ajungeam în vizită la bunici, și un lucru m-a frapat întotdeauna: puteam să văd un episod la o distanță de săptămîni sau chiar luni fără să pierd ceva esențial din poveste, deși uneori era nevoie să mă acomodez cu fețe noi ale acelorași personaje (pentru cine e curios, Victor și Nik-ki încă sînt acolo, pe baricade). Pe 1 septembrie 2016, The Young and the Restless (Tînăr și neliniștit) sărbătorea episodul cu numărul 11.000 după 43 de ani în care a ajuns pe televizoare din toată lumea, dar nu pare să o ia mai încet. În tot acest timp, o mare parte dintre actori, cît și dintre spectatori au murit, dar serialul continuă și acum, producătorii anunțînd recent că a fost prelungit cu alte cîteva sezoane, pînă în 2024. The Young and the Restless a devenit sinonim cu viața însăși.

„Au trecut deja atîția ani, iar ăsta este ultimul sezon, așa că simt că acest tatuaj spune o poveste ca oricare alta pe care am trăit-o“, declară Stuart, 35 de ani, într-un articol apărut în VICE despre cei care aleg să-și facă tatuaje inspirate de Game of Thrones, celebrul serial fantasy de pe HBO. Că foarte mulți au ajuns să‑și tatueze simboluri din show-ul TV preferat nici nu pare un gest extrem, dacă te gîndești că mai mult de 450 de copii au fost botezați cu numele Khaleesi în 2017. GoT a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai influente seriale ale zilelor noastre și subiectul unei lucrări științifice care analizează reacțiile emoționale pe care acțiunea sezonului 4 (cînd multe dintre personajele favorite ale publicului au murit în circumstanțe dintre cele mai sîngeroase) a trezit-o în mediul online. Vremurile în care experiența TV era legată de un singur dispozitiv, un singur loc și un anumit interval orar au trecut de mult, iar discuțiile pe care le generează un anumit produs media au ajuns să fie mult mai relevante decît numărul de privitori în sine. De altfel, o poveste cum e GoT – una plină de twist-uri, în dulcele stil clasic al show-urilor de altădată, livrate săptămînal într-o anumită zi – nu ar fi rezistat mai mult de un sezon într-un sistem de binging cum e cel pe care se bazează Netflix, unde toate episoadele au premiera în același timp.

Toată lumea e de acord că televiziunea nu a mai fost aceeași după The Sopranos, hitul HBO despre un șef de clan mafiot care, lovit de anxietate, începe să meargă la terapeut. Sopranos nu numai că a revoluționat storytelling-ul, ci a arătat că actoria din serialele TV poate să fie cel puțin la același nivel cu cea din filme titrate. În ultimii ani, cinema-ul american mainstream pare, mai mult ca niciodată, sufocat în remake-uri, clișee și de propria irelevanță. Era streaming-ului a adus produse de multe ori mai ambițioase artistic, care să vorbească despre probleme actuale și să aibă un rol important în reprezentarea minorităților, chiar și atunci cînd scopul este simplul escapism. Și parcă pentru a-i zgîndări pe cei care aveau impresia că mai există vreo graniță între cinema și televiziune, prestigioasa revistă Cahiers du Cinéma a pus pe locul I în topul celor mai bune filme ale ultimului deceniu a treia parte a serialului Twin Peaks. Pentru regizori de calibrul lui David Lynch, Alfonso Cuarón sau Martin Scorsese, a apela la platformele de streaming a ajuns singura modalitate prin care își mai pot duce la capăt proiectele fără a face (prea mari) compromisuri.

Serialele fac parte din viața noastră de zeci de ani, modelînd cultura pop și creînd în jurul lor obsesii. Nimeni nu scapă neatins. Dacă nu ești la curent cu tot ce mai e nou în materie de Netflix, HBO, Amazon&co. înseamnă acum să lași să treacă o lume întreagă pe lîngă tine, iar a povesti colegilor de la birou cum ai stat să binge-uiești un sezon cap-coadă cu o seară înainte a devenit noua mahmureală. Poate că dacă tehnologia va evolua în viitor suficient de mult, vom putea cu toții să ne mutăm în niște realități simulate unde să intrăm din nou în corpurile noastre (cîndva) tinere, ca-ntr-unul dintre episoadele din Black Mirror. Pînă la urmă, nu pentru asta sînt serialele?

Paul Petrache este jurnalist.

Mai multe