Cine îşi bate joc de moţi?
Cînd s-au închis minele din Apuseni, în urmă au rămas multe baruri, poluare şi o comă alcoolică generalizată. Cam cît i-a trebuit Arieşului să-şi recapete culoarea şi peştii, cam atît a durat şi paranghelia disponibilizaţilor. Adică vreo doi-trei ani, după care puţinii ortaci care au mai rămas sănătoşi şi în putere au lăsat din mînă paharul şi din minte tîrnăcopul, şi s-au pus pe cosit şi pe tăiat lemne. Unii, încă pe baricade, bîntuie făgădaiele, aşteptînd redeschiderea minelor. Li se spune „cocseri“ şi fac deja parte din pitorescul localităţilor.
Încet-încet, tinerii au început să plece la oraş sau în Occident, sătui de bătut munţii după vaci, de dat cu sapa prin lunci sau de pierdut vremea pe prispa casei. O lipsă cruntă de orizont şi demnitate au moştenit aceşti oameni de la minerit, o groapă în inimă mult mai hidoasă decît cea de la Roşia Poieni.
Pe acest fond de îndobitocire generală a apărut în peisaj Gold-ul lui Frank Timiş, care a început să arunce în stînga şi în dreapta cu ciozvîrte. Asta a fost de ajuns să le ia ochii unor oameni în pragul deznădejdii şi părăsiţi de toată lumea. Cu cît mai aproape de focarul Roşia, cu atît mai mare incidenţa de foşti mineri care cred că-şi vor lua înapoi vagonetul şi frontala, birtuţul care îi aşteaptă la ieşirea din schimburi, salariul de nimic şi silicoza. Refuză să vadă că în loc de toate acestea vor primi camioane de mare tonaj, dinamită, industrie chimică, deşert. Iar în loc de silicoză – cancer. Din fericire, cu cît mai departe de focar, cu atît lumea devine mai conştientă de ce înseamnă cu adevărat acest proiect faraonic şi imbecil. Moţii nu se ocupă numai cu mineritul, aşa cum inutil vor unii să sugereze, ba chiar aş îndrăzni să spun că majoritatea au cu totul alte domenii de activitate: creşterea animalelor, lemnul, piatra etc. Cîţiva dintre ei au început, timid, să se şi redreseze financiar via fondurile europene pentru agricultură.
Există localităţi prospere vecine cu Roşia Montană, cum sînt Horea sau Albac, care nu au avut minerit, dar despre exemplul cărora nu suflă nimeni nici o vorbă. Un proiect ca cel propus de RMGC şi statul român i-ar afecta serios pe toţi aceşti oameni care nu trăiesc din minerit. În plus, săpăturile arheologice care s-au făcut, paradoxal, cu ocazia acestui proiect, au scos la suprafaţă valori de patrimoniu inestimabile (mina romană, dar şi exploatări subterane de epocă dacică), comparabile cu cele din Las Medulas sau Urium şi care pot fi cheia dezvoltării durabile a comunei. În aceste condiţii, înaintarea acestui proiect deficitar pe toate planurile (s-a argumentat destul în ultimele săptămîni de ce) mi se pare o bătaie de joc la adresa moţilor, mult mai mare decît aceea de pînă acum.
În locul unui megaproiect care pune Apusenii în pericol, poate că ar trebui să fie luate în considerare alte proiecte mai mici, de exploatare în galerii (chiar cu cianuraţie), dar din care să nu fie vizibil spectrul unui teritoriu depopulat şi deşertificat şi care să nu pericliteze obiectivele de patrimoniu (apropo, cercetările arheologice sînt departe de a fi finalizate). Mai ales cînd există exemple de felul sitului Las Medulas sau a minei Dolaucothi. Statul român nu are dreptul să treacă cu uşurinţă pe lîngă aceste alternative. Şi, mai ales, nu are dreptul să părtinească o corporaţie în dauna propriilor cetăţeni.
În sfîrşit, sper ca, după ce această afacere (care se anunţă a fi cel mai mare dosar de corupţie de după Revoluţie) să se fi clasat, administraţia să găsească soluţii reale şi legale pentru această zonă îndelung ignorată.
Andrei Doboş este poet. A crescut pe Valea Arieşului.
Foto: L. Muntean