Cine are inventarul?

Aceste forumuri au marele avantaj că aduc împreună oameni cu idei şi perspective diferite, din medii diferite, care nu sînt puşi prea des în situaţia de a comunica unii cu alţii. Cred că aceasta este principala problemă: comunicarea între medii, între cei care au proiecte şi cei dispuşi să le finanţeze. S-a spus mai devreme că o soluţie ar fi ONG-urile; şi eu cred că astfel de structuri flexibile şi eficiente pot să asigure o anume coerenţă în construirea şi realizarea unor proiecte pe care companiile le pot finanţa. Dar ele nu pot face totul. Administraţia centrală şi (mai ales) locală ar trebui să fie în măsură să furnizeze măcar un inventar al problemelor şi al necesităţilor, astfel încît să se poată face, ulterior, şi o estimare a resurselor. Nu ştiu dacă vreo entitate din România poate să pună pe masă o asemenea listă a tipurilor de probleme în care ar fi nevoie de resurse financiare provenite din mediul privat, de know-how-ul şi de managementul pe care îl poate oferi experienţa întreprinzătorilor, astfel încît să le dea "material de lucru" companiilor dornice să-şi asume o anume responsabilitate socială. Deocamdată, companiile îşi manifestă responsabilitatea socială (din interese legitime, cu bună-credinţă, din pură generozitate, dintr-o viziune etică proprie sau din alte motive) mai mult sau mai puţin aleatoriu, dar predomină dimensiunea afectivă: unii patroni sînt impresionaţi de bolnavi sau de copiii orfani şi îi ajută material, alţii iubesc arta şi sponsorizează expoziţii sau oferă burse tinerilor artişti, alţii sînt buni creştini şi construiesc o biserică în satul natal ş.am.d. Toate acestea sînt lucruri bune, necesare şi întru totul respectabile. Dar e nevoie şi de un alt tip de demers, ceva mai sistematic, pornind de la o cunoaştere de ansamblu a problemelor, de la un inventar al situaţiilor în care Statul nu intervine, astfel încît e necesară o intervenţie a mediului de afaceri. Întrebarea mea este cine poate furniza o astfel de listă de probleme? Şi apoi, este mediul de afaceri în măsură să comunice societăţii, pe ansamblu, de ce resurse dispune pentru activităţi din sfera responsabilităţii sociale? Ca să se întîmple aşa ceva, ar fi nevoie de un anume spirit comunitar. Or, mi se pare că, din vremea satului tradiţional, care funcţiona după regulile sale, România nu mai are viaţă comunitară - sau în orice caz nu o are în sensul modern al termenului. De aceea, astfel de întîlniri între elitele culturale şi cele din afaceri mi se par necesare şi pentru că pot relansa, prin identificarea unor interese şi unor proiecte comune, spiritul comunitar.