Cîndva, am ascultat o voce

2 septembrie 2020   Tema săptămînii

E acolo. E foarte aproape de mine. E o sticluță care bolborosește și-n bolborositul ei aud: „Bea-mă!”.

Am patru ani și stau lipită de scăunelul meu cu spătar maro. Bunica Lola îmi citește Alice în Țara Minunilor. Îl urmăresc pe Iepurele Alb,o urmăresc pe pisica Cheshire. Cu sufletul la gură. Mă strecor în cotloane întortocheate. O aștept pe ducesă. Aștept să zică: Tăiați-i capul! Și Alice să o înfrunte. De fiecare dată cînd mă întorc la mine mică, mă văd încolăcită pe scăunel, ascultînd-o pe Lola, cu vocea ei liniștitoare, care prinde ritmul bătăii inimii lui Alice. E vocea care mi-a apropiat o lume din litere șerpuitoare și desene pistruiate de magie. E vocea care mi-a deschis cartea și mi-a însoțit multă vreme toate lecturile. Ca un ecou fluid. Alice în Țara Minunilor e cartea copilăriei mele. Am ascultat-o de-atîtea ori citită, încît o știam pe dinafară. Uneori, cînd prindeam o respirație mai lungă a bunicii, ziceam eu replicile ca și cum mi-ar fi fost frică să nu se evapore dacă nu sînt spuse la timp. Ca și cum mi-ar fi fost frică să nu se topească o aventură care mi-aș fi dorit să nu se termine niciodată. Mă fascina posibilitatea devenirii continue. Lumina mieroasă care făcea să dispară capul pisicii. Masa cu cești de ceai băute tacticos de iepure. Drumurile care se îmbîrligau continuu. Mîncam din prăjitura lui Alice și creșteam odată cu ea. Beam din sticluța lui Alice și mă micșoram. Cărăruiam cu ea și știam că, de fiecare dată cînd ajung undeva, începe o nouă călătorie. În multe dintre cărțile pe care le-am citit ani de-a rîndul am căutat ceva din năstrușnicia și realitatea de vizuină cu vîrtejuri nebănuite pe care Alice în Țara Minunilor mi le-a impregnat. Am căutat vocea tolănită în poveste a bunicii. Am căutat pisici cu corpuri unduioase, agățate de-un rînjet sculptat. Am căutat camere ale imaginației care se întredeschid. Și uneori mi-am găsit liniștea sau revolta în ele.

Cînd am terminat liceul, am descoperit o carte care mi-a luminat colțurile umbroase ale unei vîrste cu multe așchii: O cameră doar a ei de Virginia Woolf. Ani de zile, în vacanțele de vară, o reciteam. Îmi notam în caiete citate și reveneam febril la ele. O cameră doar a ei mi-a revelat un mod de a citi literatură, conectînd o operă la un context social, economic și politic, la identitatea care o face să vibreze. O cameră doar a ei m-a legat de vocile unor autoare care scriau pe ascuns, tînjind după un spațiu al lor și numai al lor. Un spațiu emoțional care să le dea confortul de a oferi scrisului timp. Un spațiu palpabil și în același timp imaterial. O cameră doar a ei m-a făcut să mă gîndesc la toate camerele pe care am avut privilegiul să le am. În care am putut să mă adîncesc citind. În care am putut să iau pulsul cărților. În care am avut tihna lecturii. Sînt atîtea și atîtea voci care nu au aceste camere. Și care, de multe ori, nu au cum să se audă. Pentru că sînt sugrumate de o istorie a literaturii în care autoarele sînt nevoite să dovedească, iar și iar, că merită să fie filă din marea narațiune care contează. De o literatură în care, așa cum spune autoarea nigeriană Chimamanda Ngozi Adichie, pericolul dominației unei singure povești golește lumea de perspective transformatoare. Or tocmai aceste perspective au nevoie de loc. În O cameră doar a ei, o voce rupe o tăcere, în timp ce mii și mii și mii de alte voci își caută colțuri în camere care le sînt încă refuzate.

Cititul e întîlnire. Și întîlnirea asta e uneori atît de tulburătoare încît iei din ea emoții care te sparg în mii de bucăți. Îți ia o vreme să te faci la loc. Și cînd te faci, simți o nesfîrșită eliberare. În angoasantul an 2020 am citit o carte care mi-a întors liniștea pe dos: Învățare de Tara Westover. E cartea unei deveniri revelatoare. E cartea unei desprinderi care-ți face stomacul ghem. O fetiță  crește într-un mediu masculin toxic, gîtuit de violență și excese, și reușește, în final, să-l lase în urmă. Ca pe o cameră în care ți-ai înghețat de-atîtea ori ființa, încît orice întoarcere te-ar sfărîma.

Am 43 de ani. Nu mai stau lipită de scăunelul meu cu spătar maro. Citesc pe canapea. Citesc în pat. Îi citesc seara copilului meu. Uneori întrebările lui mi-aduc aminte de întrebările mele mică. Și mi-aș dori să-i pot fi voce însoțitoare. Așa cum mi-a fost mie bunica.

Mihaela Michailov este dramaturg și critic de artele spectacolului. Predă la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică.

Foto: wikimedia commons

Mai multe