Cînd te împrieteneşti cu străinul din tine
Am avut întotdeauna convingerea că nimeni nu îşi doreşte să trăiască singur. Sau, cel puţin, nu tot timpul. „Omul este un animal social“, spunea Aristotel, aducînd la nivel conştient un adevăr care electrifică pulsul existenţei umane. Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns, aceeaşi concepţie a cimentat baza viitoarelor preocupări majore din cadrul ştiinţelor sociale. Fiinţele umane au nevoie una de cealaltă pentru a se exprima, a munci, a comunica gînduri, a simţi şi, prin experienţe comune, a marca trecerea timpului, dînd astfel un sens vieţii.
Ca psiholog, am început pregătirea acestui articol cercetînd şi încercînd să găsesc diferenţe între termeni precum „solitudine“, „izolare“ şi „singurătate“. Cu toate acestea, dicţionarul de psihologie m-a dezamăgit puţin, deoarece, printre expresii tehnice ca „raţional-cognitiv“, „mecanism psihologic“ sau „schemă cognitivă“, nu am găsit nişte definiţii de bază pentru cele mai răspîndite sentimente umane. M-am trezit puţin pierdută şi uşor nesprijinită – o stare sufletească familiară mie, legată în mare parte de retrăirea sentimentului de singurătate.
„Dragonul roşu“
Am plecat din ţară la vîrsta de 21 de ani, sub un imbold romantic. Îndrăgostită fiind de prietenul meu german, am decis, după ce am absolvit universitatea, să îmi transform viaţa într-o aventură şi să încerc să îmi clădesc o casă departe de acasă, într-un teritoriu complet diferit de ceea ce cunoscusem pînă atunci. Obişnuită să încheg prietenii destul de repede, nu mă îngrijora foarte mult aspectul social al plecării mele, ci cel financiar – în principal obţinerea unui permis de muncă, pentru a nu fi o povară pentru familia mea, care îmi susţinea doza nebună de curaj. Din păcate, realitatea a fost mult mai banală decît mă aşteptam, iar odată ajunsă într-un oraş liniştit din Bavaria, printre orele petrecute la cursuri de limbă germană şi momentele pe care le petreceam împreună cu prietenul meu, m-am trezit într-o confruntare directă cu un nou aspect: singurătatea. O singurătate aparte: aceea de străină care lăsase familiarul în urmă. Practic, singurătatea mea a venit acompaniată de o linişte profundă, datorată faptului că nu cunoşteam nici limba, dar nici eticheta socială potrivită de abordare a oamenilor. Toate încercările mele de a cunoaşte oameni noi erau sortite eşecului. Mi-a fost greu la început să recunosc faptul că ceva indescriptibil, dar foarte pregnant mă făcea să mă trezesc, aproape zilnic, tristă. La cîteva luni după ce începuse acest nou capitol în viaţa mea, într-un moment de creativitate şi sinceritate i-am dat şi un nume: „dragonul roşu“. „Dragon“ – pentru că era un balaur pe care îmi venea greu să îl controlez, o povară puternică, iar „roşu“ – pentru că aducea cu el un sentiment de furie faţă de ceva ce simţeam, dar şi pentru că nu puteam retrăi aceea senzaţie de căldură care există între prieteni buni şi pe care o asociam cu culoarea roşie. Tot în acea perioadă, citisem despre Winston Churchill, prim-ministrul englez care s-a luptat toată viaţa cu momente de melancolie şi depresie, aflînd cum a găsit o modalitate de a-şi stăpîni episoadele în care se scufunda, fără voia lui, într-o mare de tristeţe. Churchill îşi proiecta fricile într-un cîine mare, negru, pe care şi-l imagina stînd alături de el în clipele cînd era singur; şi, ironic, acest lucru nu era considerat un secret de stat. Pînă şi astăzi englezii glumesc dulce-amar pe seama lui Churchill şi a cîinelui său negru. Asemănător, în romanul lui Truman Capote Mic dejun la Tifanny, eroina sa Holly Golightly povesteşte, într-o scenă memorabilă prin gingăşia sa, cum suferă uneori de perioade de tristeţe pe care le numeşte „the deep blues“. Doar două exemple care indică faptul că există o continuitate remarcabilă între a fi singur şi a fi trist.
Situaţia mea este una norocoasă, deoarece am avut un sprijin emoţional constant în prietenul meu. Dar deşi a fost aproape de mine fizic în tot acest timp, de multe ori, din cauza „dragonului roşu“, l-am simţit pe omul pe care îl consideram cel mai apropiat de mine ca fiind foarte departe, parcă exacerbîndu-mi astfel singură sentimentele de singurătate şi izolare. Probabil pentru că singurătatea cheamă alături de ea şi mai multă singurătate.
„Contraşocul cultural“
Cînd am fost nevoită să părăsesc Germania pentru a-mi continua studiile în Scoţia, am trecut prin ceea ce prietena mea Vika – din perspectiva ei de studentă la sociologie – a descris ca „un contraşoc cultural“. Pe scurt, un şoc cultural are loc atunci cînd ajungi din ţara natală într-o altă ţară şi descrie perioada de acomodare pe acel teritoriu nou, iar un contraşoc se poate produce ori cînd te întorci în ţara de unde ai plecat iniţial ori cînd te muţi într-o ţară nouă, în cazul din urmă efectul fiind mai intens pe plan emoţional. Aşadar, treceam din nou printr-o perioadă în care mă simţeam pierdută şi mai ales confuză, deoarece „noul“, sub toate formele sale – marcat „britanic“ de această dată, şi nu „german“ –, se deschidea pe mai multe niveluri de înţelegere şi simţire, care trebuiau integrate treptat în experienţele mele anterioare. Am avut astfel nevoie de timp să fiu puţin singură, să exist în principal în capul meu, trăind într-un „balon“ de sentimente mixte (confuzie, entuziasm, uimire, şoc, frică). Deodată, am realizat că singurătatea descoperită nevoit în Germania era cea pe care o purtam cu mine de această dată în Scoţia. Navigam zilnic printre obstacole de comunicare izolante de fiecare dată cînd mă decideam să ies din acest balon. (Scoţienii răspund cu „Cheers“ la orice s-ar înţelege ca „Salut“, „Mulţumesc“, „Ce mai faci?“ sau „Te rog“, un fapt care continuă să mă irite şi să mă facă să zîmbesc în egală măsură.) Deşi aveam nevoie de puţină linişte, nu o căutam special. Şi cred că aici intervine diferenţa între a fi singur şi a te face nedisponibil; în primul caz, este un act complet neaşteptat, de multe ori rezultatul unor circumstanţe care nu ţin, neapărat, de acţiunile tale. În cel de-al doilea caz însă, este un act asumat, un moment de „time-out“ personal, de reintegrare a ceea ce ai învăţat pînă atunci, ca să poţi continua.
Poate cel mai important lucru pe care l-am învăţat trăind în trei ţări diferite este că, deşi am fost tentată să mă identific ca româncă (şi într-o mare măsură voi fi întotdeauna produsul ţării şi al culturii în care am crescut), a fost esenţial să trec peste această identitate naţională şi să descoper omenescul din mine. Acest nivel uman de comunicare este protejat de orice prejudecăţi, tradiţii sau probleme de comunicare culturale. Cînd relaţionez cu un britanic sau cu un german, încerc să-i citesc omenia pe faţă, şi nu eticheta culturală, ignorînd tentaţia de a-mi forma opinii pline de clişee. Este de la sine înţeles că, de cele mai multe ori, creierul procesează cu viteza luminii datele istorice sau coordonatele geografice şi, astfel, trage concluzii pripite, iar acest lucru nu poate fi schimbat. Dar este necesar să încercăm să vedem dincolo de aceste „măsurători mintale“ în momentul în care interacţionăm cu cineva perceput ca „străin“ şi să devenim prieteni cu străinul din noi. În momentul în care această încercare se concretizează, sentimentul izolant de a avea de-a face cu un străin se topeşte într-un sentiment mult mai familiar, de empatie cu cineva pe care îl vei percepe ca mult mai asemănător ţie decît credeai la prima vedere. În cazul meu, acest exerciţiu m-a ajutat să îmi fac prieteni apropiaţi, în locuri neaşteptate, de cînd am început peregrinările mele europene, şi să învăţ treptat să îmi trimit la culcare neastîmpăratul „dragon roşu“ cu care mă luptasem în perioadele de deplină singurătate.
Alexandra Macht este doctorandă în Psihologie Clinică la Universitatea din Edinburgh.
Foto: A. Macht