Cînd se stinge lumina

Dacă singurătatea e distanța care ne separă de ceilalți, nicăieri nu ești mai singur ca în spațiu. În Solaris (1972), Tarkovski pictează prima constelație a depresiei cosmice. De la remake-ul mai puțin languros al lui Soderbergh pînă la Moon al lui Duncan Jones și High Life al lui Claire Denis, astronautul își păstrează alura glam de sihastru al spațiului. Cînd rolurile se schimbă, alienarea rămîne pe poziții: în The Man Who Fell to Earth (1976), interpretat cînd absent, cînd cu accente paroxistice, de un Bowie puternic narcotizat, extraterestrul Newton caută umanitatea și descoperă depresia. Cît despre Tarkovski, în Zonă, adică tot un spațiu cu rezonanțe extraterestre, spleen-ul e încă mai apăsat. Și în Călăuza (1979), eroului îi dau replica tot doi camarazi, dar asta nu-l ajută cine știe ce.

Cazul extrem, singurătatea propriu-zisă. Totală. Implacabilă. Simbolul ei cel mai pregnant, supermarket-ul gol, peisaj coșmaresc prin excelență. Din el, se servește, cu o rutină îndelung exersată, Robert Morgan, eroul lui The Last Man on Earth (1964), ecranizare a unui roman al autorului american Richard Matheson. Protagonistul interpretat de Vincent Price duce un trai inerțial, impregnînd ecranul cu o combinație de sarcasm, sastisire și silă. Singurătății actuale i se opune fericirea de odinioară și i se propun drept remediu consumul de jazz și alcool, respectiv compania unui cățel, care se întîmplă să traverseze peluza casei lui Morgan și pe care acesta îl va salva ulterior, chiar înainte ca ultimul om de pe Pămînt să afle că nu e chiar ultimul.

Remake-ul The Omega Man (1971) e făcut din aceeași plămadă, dar are alt gust, altă formă, alt miros, pe scurt, e altceva. Morgan ascultă tot jazz, dar nu pentru că jazz-ul ar fi o simplă distracție, în calitatea lui de muzică populară (nu mai e), ci pentru că eroul trebuie să emane rafinament prin fiecare por: poartă haine de catifea, joacă șah, casa lui e plină de tablouri și busturi. Cu toate acestea, nu e suficient de rafinat încît să nu tragă cu arma automată încă din secunda 80 a filmului, cu grația unui zilier care sapă cu cazmaua (operațiune pe care o va tot repeta). Robert rămîne la bustul gol cînd ți-e lumea mai dragă, iar cînd află că există și o ultimă femeie pe Pămînt, nu e deloc clar dacă ce vrea e să-i vorbească sau să o violeze. În interpretarea lui Charlton Heston, eroul lui Matheson capătă valențe mesianice, dar e un Iisus asupra căruia singurul har care pogoară e cel al încântării de sine.

În I Am Legend (2007), supermarket-ul gol e înlocuit de New York-ul gol, priveliște încă și mai neliniștitoare. Cîinele cu privirea blndă reapare în peisaj, iar jazz-ul e înlocuit de golf. I Am Legend e un „Omega Man” epurat de camp, cu scene de acțiune nu tocmai credibile, dar ocolite de accente comice, și cu un erou cu o nouă caracteristică definitorie. Apăsat de o tristețe copleșitoare, doctorul lunetist interpretat de Will Smith e atașant și nu prea. Tot e ceva: măcar nu mai e libidinos.

Băiețeii poartă albastru, fetițele poartă roz, iar a fi scenarist e o meserie de bărbat. Așa se face că singurătatea cinematografică e, în proporție covîrșitoare, masculină. Galantoni, dar cu măsură, acești bărbați care suferă și iarăși suferă le oferă cîteodată și personajelor de parte femeiască luxul de a simți una-alta. Printre excepții, personajele interpretate de Gena Rowlands în filmele lui John Cassavetes. În A Woman Under the Influence (1974), Mabel e cu atît mai singură, cu cît e permanent înconjurată de ceilalți (și nimeni nu scapă ocazia de a-i pune în vedere că modulațiile ei temperamentale sînt mereu inadecvate). În Opening Night (1977), Myrtle își ia alcoolul drept aliat în lupta cu stresul post-traumatic și cu un rol pe care încearcă să-l îmblînzească. În sfîrșit, în Gloria (1980), cel mai anemic din titlurile mari ale lui Cassavetes, strămoș al Léon-ului lui Besson și imn închinat învîrtelii, eroina e singură împotriva unor mafioți, avînd drept unică proptea complimentele pe care i le face, cu extremă zgîrcenie, un băiețel de șase ani.

Monica Vitti văzută prin ochii lui Antonioni, poet al tăcerilor și al angoaselor. Delphine din Le Rayon Vert (1986), a cărei singurătate nu e mai puțin apăsătoare doar pentru că urgența ei se referă la concediul de vară, instituție franceză la fel de materială ca Fiscul sau Jandarmeria. Rosemary din horror-ul lui Polanski din 1968, și ea, la fel ca Mabel, singură în mijlocul unei haite. Ines din Toni Erdmann (2016), singură într-un București primitor, dar nu mai puțin străin, pradă unor sîcîieli vecine cu hărțuirea, dar care în cele din urmă o salvează. Felicia Ozanei Oancea, singură în același București, agresată necontenit, în atacuri de slabă intensitate, de forțe pe care îi e imposibil să le stăpînească. Benni din Systemsprenger (2019), singură într-un sistem extrem de generos cu cei care i se conformează (și doar cu ei). Clara din Aquarius (2016), singură în fața termitelor imobiliare, într-o Brazilie tot mai neospitalieră și mai de neînțeles.

Singurătatea nu are gen și nu are patrie. E pretutindeni, iar împotriva ei nu există adăpost. Nici în spatele ecranului, nici în fața lui.

Cătălin Olaru este critic de film.

Foto: captură din filmul Solaris (regia Andrei Tarkovski, 1972)