Cînd poveștile ne-aleg pe noi

Un gînd de nu știu unde 

E ianuarie 2016. E frig. Ba nu, e ger. E ger din ăla cum numai în copilărie mă mai jucam cu el. Ți se lipesc nările, simți aerul curat, îți dau lacrimile. Și fugi rapid spre casă.

Intru repede, mi se aburesc ochelarii, nu mai văd nimic, nu-mi simt mîinile de înghețate ce sînt. Brrrr! Doamne, ce frig e afară și ce bine e în casă! Și brusc mă lovește în moalele capului: oare ce or face oamenii străzii acum? Unde dorm? Cum se descurcă? Cu ce se îmbracă? Gîndul ăsta se cuibărește în mintea mea și nu mă mai lasă să fac nimic. M-apuc de una alta prin casă, în timp ce prin fața ochilor îmi trec o grămadă de oameni fără adăpost peste care tot am dat eu de-a lungul timpului. Ba chiar în iarna aia am sunat și la 112 pentru a chema ambulanța, o femeie cu un copil dormeau sub cerul liber.

Deodată mă pocnește alt gînd. Îți amintești de acțiunea aia socială „Copacul cu haine“, care a fost acum două săptămîni la bulgari?

Asta e! Mă așez la laptop, creez rapid o pagină de Facebook, în ideea de a face un event anonim, îl creez, aleg parcul Cișmigiu, unde oricine poate îmbrăca un copac cu haine pentru oamenii străzii.

Cristina sau Nu judeca oamenii fără noroc

O săptămînă a durat acțiunea. Prima acțiune „Copacul cu haine“. În Cișmigiu, lumea venea aproape non-stop cu haine. Nici o clipă nu m-am gîndit că se va întîmpla și a două oară, a cincea oară, a 13-a oară.

E miercuri, ora 17. E beznă și ger. Eu am pe cap o căciulă din aia rusească de blană cu urechi. Și-s îmbrăcată bine. Și încălțată bine. Ajung în Cișmigiu, la „Copacul cu haine“, și văd un șir de oameni. Stau frumos unul după altul și așteaptă. E clar că sînt oameni fără adăpost. În fruntea lor, un personaj care dă ordine: toată lumea stă cuminte, nimeni nu mișcă, nu fură, nu nimic. Nu îmi dau seama dacă personajul e bărbat sau femeie. Mă opresc în fața lor. Nu, nu mi-e frică, am experiență cu oamenii străzii, ei simt dacă ești un om rău sau bun. Mi amintesc că, acum cîțiva ani, am și făcut un reportaj de Revelion cu niște oameni ai străzii, care m-a marcat pe viață, dar asta e altă poveste.

„Bună seara“, îi salut eu. „Eu sînt Cristina, organizatoarea acestui eveniment cu haine. Ce faceți aici?“

„Bună seara“, răspunde personajul, „uite că vă așteptam. Am auzit că strîngeți haine pentru noi. Eu sînt Cristina și sînt șefa la băieții ăștia, sîntem din Gara de Nord.“

Eu îi invit să își ia haine. Sînt atît de mulți saci cu haine deja, încît nu știu ce să fac cu ei. Unde îi duc, dacă îngheață, dacă iau vreo amendă? Și în timp ce mă frămîntă toate întrebările de pe planetă, îi văd pe cei 11 oameni ai străzii că încep să desfacă pungile și cutiile cu haine și își aleg cîte o haină. Unul o geacă, unul un pulover, ba unul își ia un rucsac.

Daaa, rucsacuri ne trebuie, ca să avem unde ține hainele. Și încălțări, doamnă Cristina, nu avem încălțări de iarnă.

Pfff, uite că la încălțăminte nu m am gîndit. Ce înseamnă să nu mai fi făcut asta!

Păi, luați mai multe, că aveți de unde.

Moment în care Cristina întinde o mînă, ce le interzice să facă pasul ăsta, și urlă: „Doamnă Cristina, dumneavoastră știți cîți oameni ai străzii sînt numai în București? Vreo cinci mii! Așa că luăm cîte puțin, să ajungă la toată lumea! S a înțeles?“

Momentul ăsta mi-a tăiat răsuflarea. Știți, eu mă așteptam ca ei să năvălească peste saci, să urle, să se bată pe haine, și cînd colo, ei îmi dădeau mie o lecție.

Povestea asta adevărată, care e de fapt o lecție, m-a motivat să merg mai departe.

Pe Cristina am reîntîlnit-o la proteste. Apoi a mai venit la „Copac“. Apoi la Gara de Nord, cînd venise să mănînce ceva cald, se învoise de la serviciu. Era cu iubitul ei Viorel, un tip care mi-a povestit în zece minute toată viața lor. Un om născut, ca și Cristina, fără noroc. Fără părinți, crescuți pe străzi, dar nu se lasă bătuți de soartă: muncim pe unde putem, așa, fără carte, dar măcar trăim cinstit.

Cînd „Copacul cu haine“ s-a transformat în „Copacul cu fapte bune“

Aprilie 2018. După peste doi ani de „Copacul cu haine“, simțeam că îmi explodează capul de cîte tone de haine se adunau odată și de cîte tone de întrebări primisem în acești peste doi ani: dar unde ducem hainele, dar cînd veniți să le luați, încontinuu, pînă cînd am cedat și am spus: „Gata, stop! Nu mai vreau să aud de nici un «Copac cu haine». Pînă aici!“ Și ce credeți că s-a întîmplat? Brusc, oamenii au început să mă „șantajeze“ emoțional. Cum să nu îl mai faceți? Cum să ne lăsați? Ce-i drept, între timp, am vrut eu musai să ne educăm și să învățăm să donăm și altceva decît haine și jucării folosite, precum alimente, produse de igienă, rechizite. Însă, de fiecare dată, se strîngeau cam zece tone de haine, de nu mai știam unde să le ducem, toată lumea se săturase de atîtea haine. Și am cedat, dar la rîndul meu, am șantajat emoțional. Uite cum facem, am „urlat“ eu pe Facebook. Dacă la acțiunea asta, care e înainte de sărbătorile de Paști, se adună mai multe alimente și produse de igienă decît haine, eu merg mai departe cu „Copacul“, dar se va transforma în „Copacul cu fapte bune“.

Și așa a fost. Adică, de trei ani, „Copacul“ se umple de fapte bune în fiecare sezon: înainte de Paște, de 1 Iunie, înainte de începerea anului școlar, înainte de Crăciun.

Știți, toți avem de învățat lecțiile noastre. Inclusiv (sau mai ales) eu. 

Cristina Hurdubaia este jurnalistă, fondatoare a acțiunii sociale „Copacul cu fapte bune“. 

Foto: Florin Lăzărescu