Cînd ești un ratat cu media 9,50

Un copil a terminat clasa a V-a cu media 9,50. Faptul a creat o mică tensiune între părinți, care sînt separați de mai mulți ani, dar în problemele care țin de fiul lor au o comunicare constantă. Ei bine, care a fost acum problema? Păi, această medie, 9,50, a poziționat copilul abia pe penultimul loc în clasă. Tatăl, care participase la festivitatea de încheiere, căci mama nu putea lipsi de la serviciu, mai impulsiv de felul lui, a fost profund iritat de această medie „mică” și de poziția copilului în ierarhia clasei și a acuzat mama că nu se ocupă destul de copil. Nu intru în mai multe detalii din viața privată, amintesc doar faptul că și copilul a fost afectat de context, pentru că a participat la dispută. A trăit sentimente de frustrare. S-a simțit, ca să spun așa, „ratat”. Cu media 9,50!

Observați, desigur, absurdul. Să ai media 9,50 e în sine o performanță. Dar dacă o ai într-o ierarhie în care alți 25 sau 29 au medii mai mari, dintr-o dată devine un eșec. Asta dacă așa sînt explicate și abordate lucrurile de cei din jur, de mediile în care te miști, cel familial și cel educațional.

La festivitatea în cauză, diriginta strigase elevii în ordinea mediilor, chemîndu-i în fața publicului, pe rînd. Actul în sine, atît de uzual, de frecvent în mediul educațional autohton, este, de fapt, inadecvat, lipsit de dimensiune pedagogică și cu impact psihologic negativ. De ce trebuie să fie scoși elevii în fața publicului și să li se rostească mediile în plen, astfel încît ierarhia să fie evidențiată și să primeze? Ce mesaj transmitem prin acest obicei? Că educația este despre competiție, că școala este despre ierarhii, că nu formarea contează, dezvoltarea competențelor, dezvoltarea personală. Că școala este un mediu competițional, nu unul formativ.

Ați avut experiențe de felul următor, unii dintre voi, probabil: copil de profesor fiind, să vă scoată la tablă profesorul vostru de aceeași specialitate cu părintele vostru și să vă spună că „ar fi trebuit să știi asta, doar ești copil de profesor de X disciplină”. Cu alte cuvinte, ați fost identificat cu părintele, fiindu-vă diminuată individualitatea, ați fost comparat și ați fost făcut de rușine. O rușine care îl implica și pe părinte, la rîndul lui pus la zidul infamiei.

Sau ați fost, poate, în altă situație, cînd toată lumea vă întreba ce a făcut copilul vostru la un examen sau la un final de an sau la vreo competiție și pentru că acesta nu performase în termeni de excelență ați trăit sentimentul de rușine, v-ați fofilat, ați evitat răspunsul etc.

Cu siguranță ați fost, în calitate de părinți, dar poate și în calitate de profesori diriginți, în situația de a participa la ședințe cu părinții în care se iau la rînd, în plen, elevii clasei, spunîndu-se public notele acestora, mediile, situația la învățătură și la purtare.

Îmi aduc aminte, iar despre asta am mai scris odinioară, cum în urmă cu cîțiva ani, cînd regulile GDPR încă nu se aplicau la noi, presa făcea un eveniment național din rezultatele – meritorii sau mai puțin meritorii – copiilor unor personalități. Fiul ministrului X a picat Bacul! Fata cutărei deputate a luat la română doar nota 6. O expunere publică prin care se afecta nu doar imaginea părintelui, care să spunem că își asumase prin poziția politică sau profesională o vizibilitate vulnerabilizantă, dar care implica și un copil, lipsit de vreo vină în privința carierei părintelui său.

Dimensiunea aceasta a ierarhizării pare să ne obsedeze încă în plan educațional, deși vorbim de mulți ani despre un învățămînt formativ, centrat pe competențe, pe dezvoltare personală. Vorbim despre predare diferențiată, ne dorim marcarea progresului, nu a unor standarde de performanță doar, însă, în fapt, ceea ce glorificăm este doar poziția într-o ierarhie.

După examenele naționale, unul dintre subiectele preferate de presă este cel al topurilor: județele cu cel mai mare procent de promovare, județele cu cel mai mic procent de promovare. Școlile și liceele din Top 3 sau Top 5 sau Top 10 și cele de la coada listei, de cealaltă parte.

Mă întorc la punctul de plecare, pentru a-l duce spre o concluzie. Dacă în privința examenelor naționale, de orice fel ar fi ele, de cîțiva ani s-a impus aplicarea regulilor GDPR, astfel încît notele nu mai sînt publice cu afișarea numelui – fapt pe care îl consider unul dintre cele mai corecte decizii sistemice din ultimii ani –, la nivelul claselor și al școlilor, la firul ierbii deci, încă nu există această practică. Profesorii nu au deprins încă obiceiul de a fi discreți în privința notelor elevilor, obiceiul de a nu le spune în plen, de a nu rușina un elev în fața clasei cu nota obținută la un test sau de a nu-i rușina părinții la ședințe, expunînd în public notele copilului lor.

Mai mult, la nivelul școlilor nu s-a născut încă gîndul, care să devină apoi obicei, că nu ar trebui prezentată situația elevilor la final de an în cadru festiv, cu menționarea tuturor mediilor elevilor dintr-o clasă, fapt care poate să îl facă pe un elev cu media 9,50 să se simtă prost, să-și dezvolte complexe, dacă acest 9,50 îl situează, ierarhic vorbind, pe ultimele locuri din clasă. N-ar fi suficient să fie evidențiați doar premianții? N-ar fi OK să fie evidențiați și cei cu progrese semnificative, chiar dacă nu sînt pe podium?

Cred că aici avem încă de format mentalități, în rîndurile profesorilor, pe de o parte, dar și în rîndurile părinților. Un părinte dezamăgit de copilul lui, pentru că are „doar” media 9,50 și e penultimul din clasă, ar trebui să aibă un dialog mai atent cu sine în fața oglinzii. Dar dincolo de asta, școala n-ar trebui să-l pună în situația publică de a constata că fiul lui este penultimul din clasă.       

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

(Apărut în Dilema veche, nr. 900, 8-14 iulie 2021)