Cînd e bine să ne dăm aere

Prima dată cînd am auzit de aer condiționat am rămas buimac. Condiționat de cine? Condiționat de ce? Denumirea „aer condiționat” mi se pare, în continuare, nefericită. Apoi am auzit de climă la mașini. Eu știam de climă tropicală, climă temperată, așa că nicicum nu-mi puteam închipui o mașină cu climă. Dar acum știu că există și tare bună mai este, mai ales la drumuri lungi, cînd „Soarele s-a topit și a curs pe pămînt”.    

În Spania am văzut primul aparat de aer condiționat. Mi s-a părut hidos și cred și acum că este ilustrarea perfectă a expresiei „ca nuca în perete”. Dar zumzetul lui s-a dovedit a fi de neprețuit. Locuiam într-o rulotă, eram paznic de noapte și, după ce șefii mei plecau, mă tîram, leoarcă de sudoare, în birou și porneam aerul condiționat. Stăteam în bătaia lui pînă mi se învinețeau buzele de frig. Nu voiam altceva decît să îngheț. În arșița nopții, aparatul acela era o adevărată binecuvîntare. 

În ultimul timp am avut norocul să petrec cîteva nopți în hoteluri moderne, în camere din care măgăoaia aceea prinsă de perete a dispărut și aerul condiționat vine prin niște fante, așa cum în nopțile de iarnă aerul rece intră pe sub ușă. Îmi place să mă întind în patul de hotel și să ascult fîșîitul acela răcoritor care mă duce cu gîndul la desfășurarea unui sul de mătase.

De-a lungul vieții mele am schimbat cîteva locuințe și în nici una dintre ele nu am avut aer condiționat. Mă descurc fără. În două rînduri, am apelat la un ventilator. Am rezistat, ani întregi, fără aer condiționat, într-un apartament de la etajul nouă din București. Nici în mașină nu am aer condiționat. Merg cu toate geamurile deschise, chiar dacă pe autostradă arăt ca un drogalău turbat cu părul învîrtejit și îmi asum durerile de cap, de dinți și de urechi. Încerc să conduc numai cînd este răcoare. În oraș, de cîte ori pot, las mașina acasă și merg pe la umbră sau iau mijloace de transport în comun. Acolo, din nou, aerul condiționat mi se pare o binecuvîntare. Așadar, aerul condiționat este pentru mine așa ca muzica pe care o auzi într-un local, dar pe care nu ai asculta-o niciodată acasă. 

Niciodată nu m-am gîndit să-mi cumpăr un aparat de aer condiționat. Chiar dacă suport frigul mai bine decît căldura. Chiar dacă sînt zile de vară în care mă mișc în reluare sau îmi țin picioarele într-un lighean cu apă rece, sub masa de lucru, și reușesc cu greu să mă concentrez la ce am de făcut. Cumva, îmi place senzația aceea de sfîrșeală, de moleșeală soporifică pe care mi-o induce dogoarea soarelui. Cînd sînt acasă, nu visez să am aer condiționat, îmi place mai mult să visez la ploaie, să tot cercetez cerul în speranța că voi vedea niște nori amenințători. Și uite-așa trece vara și fără aer condiționat. 

Anul trecut am vrut să-mi cumpăr un ventilator, dar pînă la urmă am renunnțat la idee, chiar dacă am fost prin cîteva magazine ca să mă uit la aparatele de învîrtit aerul. Partea frumoasă este că imediat după ce am renunțat la ventilator, căldura a scăzut și au urmat zile de vară frumoase și pline de răcoare. 

Pînă una-alta, pot spune că mă descurc fără aer condiționat, supraviețuiesc caniculei și cumva reușesc să funcționez. Dar în camerele de hotel, vara, îl pornesc întotdeauna și mă simt ca un nabab cu instalație de evantaie. Îmi amintesc de reclama unei firme mexicane care spunea cam așa: e trist să iubești fără să fii iubit, dar și mai trist este să dormi fără aer condiționat. Mărturisesc că între aer condiționat și tristețe, aleg tristețea. Relația mea de love and hate cu aerul condiționat continuă. E o relație turbulentă, de amanți, cum zicea Juan Carlos Onetti despre relația lui cu literatura. 

Vă jur că, de cînd am început să scriu textul acesta, norii se adună pe cer. Va ploua, veți vedea.

Marin Mălaicu-Hondrari este scriitor și traducător.