Cînd creşti mare

2 februarie 2008   Tema săptămînii

— Ia spune-i lui nenea ce vrei să te faci tu cînd o să creşti mare? Inginer, ca tati, sau doctor, ca mami? — Cînd o să fiu eu mare, vreau să mă fac... vreau să mă fac valutist... ca tata lui Relu. Stupefacţie. — Serios? Şi de ce vrei să te faci... ăsta, valutist? — Fiindcă Relu are tot timpul bani mulţi la el, milioane, şi-şi cumpără tot ce vrea. Şi... şi tata lui Relu are o maşină tare şi nu se duce la lucru decît atunci cînd vrea el şi... şi... Nu ştiu cîţi părinţi s-ar bucura dacă şi-ar auzi odrasla scoţînd pe gură o asemenea năzbîtie - şi cu atît mai puţin argumentaţia asociată ei. Ca să nu mai vorbesc ce ar putea zice părinţii unei fetiţe dacă ar auzi că puştoaica lor de 7-8 ani ar zice că ea vrea să se facă "nevasta lui Irinel Columbeanu, ca să-mi cumpăr tot ce vreau eu şi să merg unde vreau eu". M-aş mira însă dacă s-ar găsi vreun părinte care să încurajeze o asemenea alegere. Majoritatea ar fi, bănuiesc, oripilaţi sau cel puţin jenaţi. Într-un fel, e ciudat: pornind de la realitatea contemporană din România, astfel de decizii dovedesc mai degrabă simţ pragmatic decît dezorientare. În general, modelul de succes în viaţă pe care îl încurajează părinţii este unul clasic, care funcţionează într-o societate normală - şi nici acolo întotdeauna. "Să fii cuminte, să înveţi bine, să-i asculţi pe cei mai mari ca tine, să nu minţi, să nu furi, să nu răspunzi obraznic şi să nu te înhăitezi cu golanii." Numai să încerce cineva să-şi crească odrasla respectînd strict preceptele de mai sus! O să crească un pămpălău în plus, un nefericit bun de călcat în picioare sau, în varianta fericită, un emigrant de succes. Nici în ţările dezvoltate, cu un sistem democratic bine pus la punct, o asemenea strategie nu asigură succesul, ci, eventual, un trai decent şi normal. În România însă e o adevărată piatră de moară la gîtul unui tînăr pornit să cucerească lumea. Parcă aud un tată explicîndu-i fiului său: "Vezi, dragul meu, cum a reuşit unchiul Dan în viaţă? Să iei exemplu de la el! A fost cel mai bun din clasă pînă a terminat liceul şi în facultate a ieşit şef de promoţie, iar acolo, la el, la Institutul de Cercetări, e cel mai bun! Acum şi-a luat şi apartament pe credit şi stă în casa lui cu tanti Ana şi cu Daniel şi Mircea... îi ştii pe Daniel şi Mircea, nu? În schimb, nenea Barbu... ce viaţă mai duce şi el! Nici la şcoală n-a fost prea bun, era şi golan, şi după aia s-a băgat şi în politică... Mare lucru dacă mai prinde scaun de deputat! Şi-acum a şi divorţat de tanti Florica, ştii, şi i-a lăsat ei vila... nu, nu pe aia de la Braşov, alta... Şi-am auzit că are şi-o amantă care putea să-i fie şi fiică şi care îi toacă banii cînd se duc la Paris sau la Milano sau pe unde l-o tîrî aia, nenorocitu’!". Nu-i un discurs prea convingător, aşa-i? Noroc că e unul imaginar. Foarte departe de realitate însă nu e. Am cunoscut destule cazuri asemănătoare. Cum ar fi, de exemplu, cel al unui tînăr clasicist de excepţie, unul din acele cazuri rare de erudiţie combinată cu inteligenţă creatoare şi talent. Îşi alesese domeniul încă din şcoala generală şi avea toate atuurile de partea lui. Era genul de puşti - şi mai apoi tînăr - genialoid care îşi eclipsează profesorii sau îi pune în încurcătură cu cunoştinţele sale. Desigur, a rămas preparator şi apoi asistent la Catedra de Limbi Clasice. Doar că la un moment dat, din motive obscure, i s-a desfăcut brusc contractul de muncă. Ilegal, aşa cum ar fi priceput oricine şi cum ar fi dovedit-o şi procesul pe care tînărul l-a intentat facultăţii. Între timp, tînărul nostru a avut parte sistematic de acele şicane administrative care îţi dau de înţeles că nu eşti dorit într-o catedră-gaşcă. Prin urmare, a făcut ce ar fi făcut oricine: a plecat. În Canada. Dacă o să reuşească să devină un nume acolo, o să ne lăudăm cu el peste ani: uite, e român de-al nostru! Ce popor fără seamăn sîntem! Nu e un caz singular, ci un model. Dar soarta nu-i întotdeauna aspră cu cei ce o pornesc în viaţă cu gînd să reuşească. Ştiu, de exemplu, cum altcineva, mai puţin înzestrat decît tînărul pomenit mai sus, dar mai ambiţios, şi-a dorit cu vreo zece ani în urmă să devină medic. Examenul la Medicină era încă unul greu şi bietul de el a picat. Agil şi îndrăzneţ, s-a înscris la Facultatea de Medicină de la Chişinău, ca student străin, după care părinţii i-au rezolvat un transfer direct, fără examen de diferenţă, la facultatea unde picase în toamna anterioară. A urmat un şir de note de 10, la capătul cărora îl aştepta o clinică particulară, al cărei patron a devenit. Sigur, era fiul unuia dintre profesorii importanţi de acolo, de la facultate, altfel i-ar fi fost mai greu, dar important e că a reuşit, nu? Şi nici el nu e un caz, ci un model. Ţin minte că am găsit undeva în Hamlet un sfat de viaţă impresionant: "This above all: to thine ownself be true, / And it must follow, as the night the day, / Thou canst not then be false to any man" ("Şi, mai presus de toate, să te ştii / Curat ’naintea-ţi, căci de-aici urmează, / Ca noaptea zilei, că nu vei putea / Să fii un prefăcut faţă de nimeni..."). Oare o fi reuşit vreodată cineva în viaţă respectînd un asemenea clişeu? Doar dacă taică-său o fi fost Shakespeare, cred...

Mai multe