Cînd Cezarul n-are Dumnezeu

Departe de a fi atipic, postcomunismul românesc e o ilustrare perfectă a situației în care, la ieșirea dintr-o lungă traumă colectivă, cu milioane de victime, nu se mai găsesc vinovații. Deși nu lipsesc reconstituirile, explicațiile și „dezvăluirile”, pînă acum n-am reușit să stabilim și responsabilitățile. Povestea deschiderii arhivei Securității și a deconspirării celor culpabili, într-un fel sau altul, de existența ei reprezintă dovada că, deși victimele sînt concrete și faptele ușor de dovedit, vinovățiile pot fi abstracte sau relative. Atît de relative încît ajungem să spunem, odată cu David Lodge, că uneori oamenii se bălăcesc în relativism ca hipopotamii în noroi.

Construcția legii deconspirării Securității s-a făcut cu multe scrupule și argumente „umanitare”, legaliste și mai ales democratice: e bine „să aflăm adevărul”, să facem cunoscute fapte cumplite sau rușinoase, dar nu și să-i pedepsim pe vinovați. Nu e acceptabil nici măcar să-i oprim să ajungă la funcții în stat, fiindcă riscăm să comitem, în numele valorilor democrației, un abuz. Altfel spus, nu i-am lustrat ca să nu-i discriminăm. În mintea politicianului român, interzicerea funcțiilor și demnităților publice pentru activiști, securiști și colaboratorii lor e perfect echivalentă cu interzicerea libertății sau chiar cu suprimarea vieții, așa cum s-au întîmplat ele în comunism. A interzice secretarilor de partid și securiștilor să mai fie miniștri, parlamentari sau primari într-un regim democratic e totuna cu a aresta, tortura sau ucide oameni din motive politice.

Grație acestui sofism de mîna a treia s-a ajuns ca deconspirarea să nu continue prin lustrație, ci să se rezume la o simplă expunere publică, sub formă de liste publicate în Monitorul Oficial (partea a III-a, pe care n-o citește nimeni). Legiuitorul român a considerat că deconspirarea în varianta „arătare cu degetul, dar cît mai discretă”, e suficientă. În prima variantă a legii – declarată neconstituțională în 2008, la plîngerea unui fost informator al Securității –, detaliile colaborării erau secrete, la fel și procesele, dacă se ajungea cu speța la tribunal. Prin a doua variantă a legii, imperfectă și ea (dar mult mai bună, grație principiului ontologic „unde dai și unde crapă”), tabloul relației cu Securitatea a devenit complet și la îndemîna oricui vrea să-l privească în plină lumină, ținînd sau nu lămîile pe-aproape.

În zilele noastre, chiar și cei care nu ajung la tribunal sub titulatura oficială de „colaboratori ai Securității” sînt totuși deconspirați în preambulul adeverințelor publicate de CNSAS pe Internet. Avem deci la dispoziție toate elementele ca să înțelegem și să judecăm, adică să stabilim responsabilități și vinovății. La finalul acestui proces, ar trebui să atingem măcar un standard acceptabil de cunoaștere și de claritate morală în chestiunea colaborării cu Securitatea. Altfel spus, ar trebui să putem răspunde fără ezitări la întrebarea dacă transmiterea de informații către Securitate și mai ales abuzurile săvîrșite în calitate de angajat al ei au fost un lucru condamnabil, așa încît incriminarea publică și pedepsirea faptelor să fie un lucru drept și necesar pentru societate.

Să privim întîi situația colaboratorului, adică a civilului care, sub un nume conspirativ ori sub identitate proprie, a dat informații unui securist. Nu intră în discuție orice fel de informații: din fericire, legea română nu a comis enormitatea de a numi „colaborator” orice persoană civilă care a vorbit sau a scris ceva în fața unui ofițer. Greoaie și încîlcită cum e, definiția colaboratorului se sprijină totuși pe două criterii esențiale: pentru a intra în această categorie, trebuie ca prin informațiile transmise o persoană să fi încălcat drepturile omului și să fi denunțat atitudini anticomuniste. Aici se oprește însă partea bună a lucrurilor. Cele două criterii care definesc colaboratorii Securității sînt cumulative – adică se aplică obligatoriu împreună.

Imensa putere juridică a conjuncției „și” ar merita, cîndva, o analiză separată, cu detalii și exemple. Acum vă pot spune doar că, din cauza acestei conjuncții strecurate într-o definiție scrisă de un corijent la logică, sute de persoane verificate de CNSAS, posesori de funcții sau demnități publice, au primit adeverințe de necolaborare cu Securitatea. Asta deși au avut nume conspirative, au dat informații în scris, uneori au primit chiar și bani sau alte recompense. Instituția a decontat masiv pierderea de imagine („CNSAS dă adeverințe de bună purtare ticăloșilor care au semnat angajamente și ne-au turnat ani de zile, ce porcărie mai e și asta?!”). Mai grave sînt însă discreditarea ideii de deconspirare, lehamitea și confuzia din mintea celor de bună-credință, care încearcă să înțeleagă lucrurile: care este diferența dintre un „colaborator, în sensul legii”, și un informator, în sensul al naibii de concret resimțit pe pielea lor de milioane de români? Doar unul dintre personaje este culpabil în fața legii și va trebui să se apere în fața unui tribunal. Celălalt e absolvit public de orice vinovăție. Mai mult, poate candida și poate fi numit în orice funcție sau demnitate publică, poate da lecții și mai ales îi poate învăța pe tinerii inocenți ce a fost comunismul.

Efectele perverse ale conjuncției „și” au fost completate de Curtea Constituțională, printr-o modificare deloc minoră a definiției colaboratorului, în 2012. Concret, Curtea a decis că rapoartele și notele întocmite de ofițerii de Securitate nu pot fi „probe unice”, în stabilirea calității de colaborator. Altfel spus, dacă o sursă „doar a vorbit”, iar de scris, a scris ofițerul, indiferent cît de grave au fost consecințele pentru cel urmărit, documentul nu dovedește că „vorbărețul” a colaborat. Poți fi, cum s-ar spune, „ciripitor”, dar asta nu te face și colaborator în sensul legii. De pildă, dacă l-ai turnat pe Paul Goma chiar din casa lui, dîndu-i un telefon lui Nicolae Pleșiță, iar convorbirea a fost înregistrată, nu ai colaborat cu Securitatea, fiindcă transcrierea discuțiilor n-ai făcut-o cu mîna ta (cum era și normal, a făcut-o subofițerul de la Tehnic). Curtea Constituțională dixit!

Desigur, pot fi destule motive pentru care notele și rapoartele scrise de securiști să nu fie întotdeauna credibile. Exagerările, minciunile propagandistice și denaturarea realității intrau în fișa postului acestor „patrioți”, care susțin acum că Securitatea nu a fost o poliție politică, ci un „Serviciu Național de Informații”. Totuși, în fața dosarelor de urmărire și a celor penale, un lucru e sigur: chiar dacă își creau singuri obiectul muncii, securiștii nu inventau informații care să le aducă probleme cu superiorii și mai ales nu-și flatau niciodată victimele. Cînd sursele se eschivau, „nu dădeau randament” sau, mai grav, refuzau să colaboreze, ofițerii descriau fără echivoc situația. La fel procedau și cînd recrutau sub șantaj („prin material compromițător”) sau cînd exploatau „în orb” (preluau informații de la persoane care nu știau că stau de vorbă cu un securist). În dosarele penale și de urmărire nu e loc de sfială și nici de eufemisme. Aceste cronici sinistre n-au fost scrise pentru a fi vreodată declasificate sau citite de muritorii de rînd, și tocmai din acest motiv nu le putem anula sau diminua ab initio, ori de cîte ori devine convenabil pretextul că documentele nu sînt întotdeauna „sincere”. Dacă ofițerii inventează, mint sau exagerează informațiile preluate verbal de la sursele lor, atunci nu sînt reale nici poveștile victimelor despre care e vorba, de fapt, în aceste documente. Și cine ne dă dreptul să spunem că dramele care umplu milioanele de dosare create de Securitate sînt niște invenții?!

Dincolo de contorsiunile logice și juridice prin care a fost mutilată legea deconspirării, cred că victimele sînt reperul obligatoriu al oricărei discuții oneste despre responsabilitate și vinovăție în timpul regimului comunist. Titularii dosarelor de urmărire sau ai dosarelor penale sînt singurii pentru care discuțiile despre „note olografe” sau „rapoarte scrise de ofițeri” n-au nici cea mai mică relevanță. În fața documentelor, ei vor ști fără dubiu dacă informațiile preluate de la sursele „necolaboratoare” au fost corecte sau nu, și mai ales își vor aminti ce urmări au avut. La rîndul lor, informatorii „necolaboratori”, cu sau fără adeverințe de la CNSAS, își vor aminti cum au fost convinși să dea informații. Vor ști dacă au făcut-o cu moartea în suflet sau, dimpotrivă, cu sentimentul datoriei împlinite, convinși de securiști că există o lege (de care nimeni n-a auzit, dar e pomenită ritualic în textul Angajamentului) care îi obligă să-și ia alt nume, să păzească secretul colaborării și să-și toarne vecinii, prietenii, frații.

Cu chiu, cu vai, după mulți ani de la Revoluție (timp în care s-au pierdut și s-au distrus probe esențiale), statul român, bîlbîit și evaziv, a incriminat faptele, dar a avut mare grijă să lase nepedepsiți făptașii. Oricît am ocoli prin „meandrele concretului”, am ajunge inevitabil la autorii acestei tragedii, care s-a jucat la scară națională timp de o jumătate de secol: ofițerul de Securitate și activistul de partid. Ei nu sînt abstracții, au nume și prenume, fotografii în actele de identitate și adrese la care își încasează pensiile speciale, venituri plătite de victime sau de urmașii lor, aceiași care le plăteau și salariile, înainte de intrarea „în rezervă”. Dacă îi așezăm pe ofițeri lîngă civilii de care s-au folosit pentru a-și îndeplini misiunea, devine clar că responsabilitățile nu pot fi egale și nici simetrice.

Indiferent dacă au recrutat sub constrîngere sau „pe bază de sentimente patriotice”, indiferent dacă și-au extins rețeaua prin amenințări sau prin înșelătorie, invocînd „Constituția și legile țării” (inclusiv pe cele nescrise), rezultatul a fost dezastruos pentru comunitate. Dintre cei peste 2.500 de securiști acuzați de încălcarea drepturilor omului, unul singur a recunoscut în fața judecătorului că e vinovat, renunțînd de bunăvoie la procesul cu CNSAS și la funcția de consilier local într-o comună din județul Timiș. Restul s-au apărat virulent și prin orice mijloace, deși nimic din ce se poate citi azi în arhiva Securității nu le oferă vreo scuză ori vreo circumstanță atenuantă. La urma urmei, informatorii pot arăta cu degetul înspre ofițeri, dar securiștii nu pot acuza nici „Partidul”, nici „sistemul” și nici „vremurile”, cîtă vreme au apărat toate astea la un loc, hrănind și mituind Cezarul cu conștiințele oamenilor.

Germina Nagâț, doctor în filozofie al Universității București, este membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).

Foto: wikimedia commons