Cînd aveam aripi

Martie 2012, Bucureşti. Ies din sediul Editurii Cartea Românească şi îmi vine să zbor. Am semnat contractul, o să-mi apară o carte! Vreau să strig: am semnat, o să-mi apară o carte! Dar n-o să mă audă nimeni în urletul ăsta de motoare de pe Calea Victoriei. Pornesc agale spre Piaţa Victoriei, cu gîndul să iau metroul, să mă duc la redacţie – acolo e linişte – şi să strig: am semnat contractul! Trec prin faţa Bisericii Sfîntul Vasile cel Mare. Să-i dau nişte bani unei băbuţe, să aprind lumînări pentru ai mei, care s-au dus şi nu vor mai apuca să-mi citească această carte, să-i mulţumesc Domnului! Zbor! Parcă am semnat un contract cu Real Madrid! Trebuie să fac ceva deosebit. Dar ce să fac la 11,30, într-un Bucureşti care iese din iarnă? Să intru într-un bar, să beau o bere, ba nu!, un pahar cu vin, să-mi savurez victoria, să mă gîndesc la mine, numai la mine, cu emoţie. Nu la carte, numai la mine. E cam naşpa să beau singur, la ora asta! Niciodată n-am băut singur. Să beau cu cineva. Cu o femeie! Carmen e la farmacie, scoate pe bandă bonuri pe casa de marcat, ca de obicei, se luptă cu pacienţii isterizaţi de scumpirea medicamentelor; cu ce chef poate să zboare alături de mine, agăţată de cartea mea, în văzduh? Altă femeie din viaţa mea? Mă uit pe agenda contactelor din telefon – toate femeile sînt departe, n-are rost să le sun, ca un marţafoi care vrea să se laude. Au trecut vremurile. Mai bine să-mi sun prietenii, să strig, să acopăr motoarele de pe Calea Victorie: Lorine, lasă, dracului, creditele de nevoi personale de la CEC-ul tău din Motru, vino să bem la Bucureşti, am semnat contractul pentru o carte! Sigur ar fi venit în urmă cu 20 de ani. Acum e bancher „front-desk“. Dacă lasă baltă sucursala CEC, va fi concediat. Să-l sun pe Atila? E gomos, o să mă felicite rezervat, nu mă iartă pentru ce i-am făcut cîndva, nu are rost să-mi otrăvesc zborul cu amintiri. Pe Socolov? S-ar putea să fie beat la ora asta şi n-o să înţeleagă ce-i zic. Pe Stejaru? Alt gomos. M-am lămurit, n-am cu cine să beau! În fond, de ce trebuie să beau, să fac ceva acum, cînd am semnat pentru o nouă carte? Să am răbdare pînă va apărea în librării. Acum zbor. Cartea asta e suferinţa mea despre suferinţele altora. Pe ei ar trebui să-i anunţ.

Ajung la redacţie. Îmi deschid e-mail-ul. Am cîteva mesaje, dar le dau Delete. Deschid o adresă. Adresa la care i-am scris în fiecare zi, vreme de patru ani, patru ani de suferinţe. Să-i scriu: „Anunţ-o pe mama că o să-mi apară o carte...“ Scriu degeaba, mesajul ăsta nu ajunge în ceruri. Închid e-mail-ul. Ce avem azi în sumar, ce dracu’ să mai scriu la ziar?

Noiembrie 1988, Curtea de Argeş. Ies din chioşcul de ziare din spatele pieţei pustii. Se înserează. Deschid Viaţa studenţească: prima pagină – Ceauşescu, a doua pagină – Ceauşescu, a treia, a patra... În pagina 10: grupaj reportericesc despre vacanţa de vară ce-a trecut! Îmi descopăr numele sub un articol. E articolul meu, are titlul schimbat, dar ce contează!, e articolul meu, ultimul meu articol de student, îi sorb fiecare cuvînt, da, sînt cuvintele mele, mi-a apărut, în sfîrşit, îmi vine să chiui de bucurie, în sfîrşit, mi-a apărut! Nu e o capodoperă, dar e al meu. Îmi vine să alerg pe strada principală a oraşului amorţit, înfrigurat, întunecos. Pornesc spre cămin, dar ce să fac la cămin, că nu cunosc pe nimeni să-i arăt Viaţa studenţească! Îmi vine să opresc oamenii pe stradă, ştiţi cine sînt eu? Sînt autorul acestui articol din Viaţa studenţească, uitaţi aici, pagina 10, mi-au schimbat titlul, dar mi-a apărut aşa cum l-am scris, nu m-au cenzurat, nu sînt Blandiana sau Dinescu, nu e o capodoperă, citiţi-l acum, cît mai e lumină, nu-i aşa că are umor?

Fug la poştă, să dau telefon acasă, dar acasă nu avem telefon, tata are cererea depusă de cinci ani, degeaba! Să dau telefon la doamna Poşircaru, s-o cheme pe mama, să-i spun să cumpere Viaţa studenţească – mi-a apărut articolul, mamă!, ultimul meu articol de student, adio studenţie! Sînt de-o lună stagiar la fabrica de rîşniţe şi aspiratoare şi-mi vine să mă urc pe pereţi...

Îmi caut fise de trei lei pentru interurban, formez înfrigurat numărul în cabina telefonică din poştă – aici e cald, la mine în cameră e rece, foarte rece, şi la ora opt ne taie lumina în căminul de nefamilişti. Doamna Poşircaru nu răspunde. Peste jumătate de oră poşta se închide şi alt telefon interurban nu mai există în acest oraş în care nu cunosc pe nimeni, pe nimeni! Mai sun de trei ori, fără succes. Să trimit o telegramă? Telegrama are s-o sperie pe mama, numai morţii şi nou-născuţii sînt anunţaţi prin telegrame. Ies din poştă şi mă duc la Hotel Posada. Intru în restaurant, singura crîşmă din oraş care se închide la zece noaptea. Din întuneric, aud un glas: „Dom’ inginer, haideţi aici, la masă!“. Îl recunosc: Tănăsescu, frezorul de la mine din secţie. Mă aşez la masa lui şi îi strîng mîna. Tănăsescu e vesel, o să bea cu mine, noul inginer din secţie. „Vă fac cinste cu o ţuică!“, se angajează frezorul cu glas tare, să-l audă toţi muşteriii. Ascund Viaţa studenţească în buzunarul jachetei. Azi îmi dă de băut cu martori, săptămîna viitoare o să-mi ceară o zi liberă şi n-o să pot să-l refuz. O să-i dau liber, că doar nu dau libere din buzunarul meu! Hai să bem, Tănăsescule!

Petre Barbu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Pînă la capătul liniei, Editura Cartea Românească, 2012.

Foto: L. Muntean