„Cînd am plecat, nu am avut voie să iau nimic scris” - interviu cu Riri Sylvia MANOR

Riri Sylvia Manor este scriitoare și medic și trăiește la Tel Aviv. În 2016 a publicat la Editura Humanitas volumul de memorii Bucuria de a nu fi perfectă. Lucrează la o carte nouă, Solo Goya. Am vrut să aflu care a fost relația ei cu cărțile, fiind născută într-o familie din București, în care „bunicul ținea mereu o carte în mînă”. Cehov, plecarea din țară în anul 1960 sînt doar cîteva dintre momentele importante ale acestei vieți de cititoare. 

Care sînt primele amintiri legate de cărți? Și despre ce cărți e vorba? În volumul dvs. de memorii, una dintre frazele de început e aceasta: „Stăteam în odaia mea în care îmi zâmbeau de peste tot cărţi şi reviste”.

Am scris în Bucuria de a nu fi perfectă că bunicul meu ținea întotdeauna o carte în mînă. Chiar și într-o fotografie din 1892, stătea lîngă tatăl lui, avea zece ani și era și atunci cu o carte în mînă. Părinții citeau și ei, dar bunicul era tot timpul cu mine și de mic copil m-a învățat să scriu și să  citesc, să simt cărțile și ficțiunea lor ca pe o realitate și ca pe o prezență indispensabilă. Să citești ca și cum ai respira: „Deschid pagini noi, sînt curioasă, niciodată nu simt cum îmi trece timpul, îmi populez lumea cu oamenii din cărți și ei îmi dau speranța că o să descopăr odată cea mai bună dintre lumi și cei mai buni dintre prieteni”, scriu în carte. Mai tîrziu am început să citesc pe ascuns cărți pentru cei mari și să mă mir de schimbarea de conținut. Cît de mult se încîlceau acolo lucrurile, nu era întotdeauna limpede cine e bun și cine nu, nimeni nu era definitiv negru sau definitiv alb. Îmi era greu să mă obișnuiesc cu cenușiul. Personajele și situațiile parcă erau descrise într-un nou alfabet.

Le primeați cadou, mergeați la librărie să le cumpărați? Cum arătau librăriile din București?

Cînd eram mică, bunicul îmi aducea cărțile și revistele pentru copii care apăreau. Însă în perioada adolescenței mele s-a petrecut marea transformare produsă de comuniști în librării. Scriitorii moderni și filozofii clasici care se aflau pe toate rafturile librăriilor din România au fost scoși din circulație și interziși – ca reprezentînd o „cultură putredă burghezo-moșierească” –, iar peste noapte  rafturi întregi din librării au fost populate cu operele lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, cu Istoria Partidului Comunist și, de asemenea, cu romane proletcultiste. Era vorba, în marea lor majoritate, de  cărți care ori descriau partizanii sovietici și lupta lor glorioasă în timpul celui de al doilea război mondial, ori de romane nou scrise care aduceau osanale Raiului comunist. Eu și colegele de clasă și prietenele mele din acei ani găsiserăm o soluție. În aproape toate casele particulare din București existau pe atunci biblioteci, iar cărțile erau „de pe vremurile bune”, deci împrumutam mereu cărți, uneori și din bibliotecile părinților celorlalte fete. O carte de poezii de dragoste foarte apreciată atunci de tineret, Toi et Moi de Paul Géraldy, se transformase aproape în zdrențe și țin minte că am copiat toată cartea de mînă și am continuat să o transmitem mai departe. Vărul tatălui meu, librarul Virgil Montaureanu, ne aducea cîteodată o carte procurată prin legăturile lui și cartea avea în ochii noștri o mare valoare. Nu putea fi cumpărată de nicăieri și purta în ea ecoul lumii largi, lumea de dincolo de Cortina de Fier.                                                                                          

Singurul eveniment pozitiv în literatură din România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost că s-a tradus cu intensitate toată comoara literaturii ruse clasice si am putut citi Pușkin, Lermontov, Turgheniev, Tolstoi, Dostoievski. Am în Israel toata opera lui Cehov, inclusiv toată vasta sa corespondență, tradusă în românește în acei ani, și Evgheni Oneghin a lui Pușkin.

Care e cartea care v-a marcat în adolescență? Ce fel de cititoare ați devenit?

Fără îndoială că m-a marcat Cehov. Puteam citi o jumătate de pagină și să am pentru luni de zile material de gîndit. E interesant că îmi amintesc aproape cuvînt cu cuvînt de o povestire scurtă de-a lui, dar nu reușesc să o regăsesc printre numeroasele sale povestiri. Era vorba de un orășel care avea un doctor extraordinar de bun profesional, dar care nu lua bani de la cei care nu aveau și lucra pînă noaptea tîrziu și de sărbători ca să-i salveze pe cei care aveau nevoie de ajutor. Toți spuneau că e un sfînt. Într-o zi, doctorul e găsit mort pe stradă, înjunghiat. Nu departe de acel loc s-a găsit ceasul doctorului și bani, la un tip cunoscut ca fiind hoț. A fost arestat și, cînd a venit la judecată, deși au văzut ceasul doctorului, judecătorii au decis în unanimitate să-l achite, spunînd că e mai bine să achiți un vinovat decît să condamni un nevinovat, pe motiv că acel doctor, fiind binefăcătorul orașului, era aproape imposibil ca cineva care locuia în urbea lor să-l fi omorît. Mai mult ca sigur, au considerat ei, a fost vorba despre un hoț din alt oraș care nu-l cunoștea. Am simțit atunci că această versiune li s-a părut mai suportabilă, în ciuda evidenței. Și mi-am scos pălăria încă o dată în fața lui Cehov și a profundei sale cunoașteri a sufletului omenesc.

Cînd ați plecat cu familia din România în Israel, ați avut loc și de vreo carte în bagaje?

Cînd am plecat, pe 12 februarie 1960, nu numai că nu am putut lua cărți sau trimite cărți cu poșta, dar nu am avut voie nici să iau nimic scris, nici măcar o adresă, un număr de telefon, nimic. Am memorat ca un papagal cîteva numere de telefon ale rudelor din Israel. Abia după un an s-au putut trimite cărți cu poșta și tatăl meu, care mai era în România, mi-a trimis. Bineînțeles că primul trimis a fost Cehov. Tata știa cît îl iubesc.

Vă amintiți care a fost prima carte pe care ați cumpărat-o în noua viață?

Cum să nu îmi amintesc, scriu și în Bucuria de a nu fi perfectă. Unchiul Virgil mi-a adus odată o carte interzisă, Lupta în jurul unui rug sau Castillo contra Calvin, în care Stefan Zweig descrie dictatura de pe vremea lui Calvin în Geneva, dar se referă la dictatura fascistă, iar dacă înlocuiam numele lui Calvin cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, asemănarea era perfectă! Scrie Zweig la sfîrșitul cărții: „Toate ideologiile și izbînzile vremelnice se sfîrșesc odată cu epoca lor, numai ideea libertății spirituale, care domnește peste toate celelalte idei și nu poate fi biruită de nici una, revine veșnic, fiindcă e veșnică precum spiritul”. Neprețuitul dar al acestei cărți a fost speranța – în plină teroare a dictaturii – că dictatura se poate destrăma într-o bună zi. A fost de la sine înțeles că prima carte pe care am căutat-o într-o librărie în Israel a fost aceasta. Carte scrisă cu sînge de Zweig. Am recitit-o acum, cînd trăiesc într-o lume liberă. Era o carte foarte bună. Dar am citit-o altfel.

Ce s-a schimbat în felul de a vă raporta la cărți odată cu plecarea? Și ce v-a lipsit?

Nu s-a schimbat dragostea mea față de cărți, dar timp de șapte ani această dragoste s-a transformat într-una platonică. Am născut doi copii, am învățat să scriu, să citesc și să vorbesc ebraica, a trebuit să citesc multă literatură medicală, să mă integrez în sistemul de specializare în oftalmologie. Nu am avut timp nici măcar să citesc un ziar. Șapte ani! Dar cărțile venite din România și cărțile noi au fost întotdeauna în bibliotecă și m-au așteptat. Am o iubire senzuală față de cărți, îmi place pînă și mirosul lor. La Paris eram nelipsită din librării, iar din 1990, cînd m-am reîntors în România, primul drum pe care il făceam în București, după aeroport, era la librăria Humanitas sau la Cărturești. Îmi lipsesc aceste locuri, coronavirusul le-a îndepărtat de mine.

Cum arată biblioteca dvs.?

De cînd mă știu am avut bibliotecă. Iar acum, în apartamentul meu de patru camere din Tel Aviv, în fiecare cameră am cel puțin o bibliotecă sau două, pereți întregi, mii de cărți, iar în holul de la intrare am un dulap plin cu cărți despre Francisco Goya, un dulap plin cu cărți de poezie, în special poezie românească și ebraică, și un dulap cu cărți de bucate din toată lumea.

Cînd îmi place în mod deosebit un autor, citesc toate cărțile pe care le-a scris și păstrez cărțile  împreună. Toți autorii care au „protecție specială” la mine stau pe un perete foarte larg și înalt în dormitor, departe de vizitatori. Nu îmi place să împrumut cărți. Sînt foarte posesivă cînd vine vorba de ele.

interviu de Ana Maria SANDU