Cînd alegi să trăieşti altfel decît ceilalţi

O să încep brusc: eu cred că oamenii din ziua de azi nu se gîndesc decît la carieră, bani, imagine și putere. Așa cred eu acum, la 40 de ani, cînd nu poate spune nimeni că nu am o experiență de viață acolo, cît de cît. Și eu, ca și alții, am trecut prin multe, însă pe mine viața m-a învățat că sînt mai importante liniștea și împlinirea sufletească, în timp ce partea materială, apărutul la televizor, funcția de șef, aroganța, minciuna, nesimțirea, lăcomia, pe care le simt din ce în ce mai mult în jurul meu, nu mă vor face să mă dezvolt niciodată în direcția mea, ci din contra. Mă uit în jurul meu și de multe ori mă crucesc. Uneori, am impresia că oamenii chiar sînt în stare să calce pe cadavre pentru putere, imagine, bani ori carieră. Eu am ales să pierd casa, mașina, cariera mea de jurnalist și să mă refugiez în a face lucruri frumoase. Le făceam și înainte, dar nu în mod constant și nu aveam timp să le simt – aveam de plătit rate la casă și mașină, aveam un job pe care nu aveam timp să îl simt, mă robotizasem. Nu empatizam atît de puternic ca acum cu oamenii aflați la ananghie sau cu oamenii frumoși de la care învăț și încerc să dau și mai departe lecția lor.

La momentul ăsta doar mă bucur că sînt sănătoasă, că pot să îmi plătesc chiria și ce cheltuieli mai sînt și că mi-a lăsat Dumnezeu darul de a putea ajuta oamenii, de a-i mobiliza și de a putea învăța de la ei. Și nu, nu-mi mai fac planuri, că atunci cînd le-am făcut, le-am făcut degeaba.

În ultima vreme, am tot umblat prin țară pentru diverse documentări etnologice. Mai ales prin sate, unde nu trăiesc numai oameni în vîrstă sau numai oameni săraci. Nu. Acum două zile am vorbit, de exemplu, cu o familie de lăutari. Mama, tatăl și trei copii care cîștigă bani cît n-o să cîștig eu în șapte vieți la un loc. „Toți au vile, mașini, de toate, mamaie“, îmi explică femeia (mama) la fiecare cinci minute. „Da’ știți ce n-au? N-au noroc în dragoste și tare amărîtă îs.“ Băiatul ei cel mare are 40 de ani. Cînd ies din curte mi se destăinuie și el plin de năduf: „Mi-e teamă că n-o să găsesc niciodată o dragoste adevărată, din aia sinceră și frumoasă“. Mă urmăresc și acum vorbele lui, pentru că i-am simțit pînă și eu amărăciunea. Și pentru că are dreptate: uitați-vă un pic în jurul vostru. Cîte cupluri se iubesc cu adevărat? Cîte cupluri mai au grijă cu adevărat de căsnicia lor? Cîte cupluri rămîn împreună pentru copii sau din comoditate și aleg să trăiască în minciună?

În ultima vreme, m-am tot ocupat de Colectiv. De fapt, Colectiv m-a readus la viață. Și criza financiară de dinainte. Dar Colectiv m-a trezit din somnul cel de năpăsare. După Colectiv am început să văd altfel oamenii și mi-am dat seama că într-o zi poți avea tot și a doua zi poți să nu mai ai nimic. Nici măcar pe tine, poate. Colectiv mi-a adus înapoi spiritul civic ce intrase în letargie. Și de atunci am început să mă ocup – fără să îmi impună cineva, fără să aștept ceva, fără să știu măcar de ce – de tot ce îmi apărea în cale și puteam încerca măcar să rezolv. Lucruri mici, dar mari pentru sufletul meu. Într-o zi, i-am găsit job unei mămici #Colectiv. În alte zile, am organizat comemorările Colectiv. După tragedie, am stat două săptămîni lipită de problemele Colectiv și uneori nu apucam să dorm sau să mănînc împreună cu oamenii din Împreună Rezistăm. Apoi, în altă zi s-a născut „Copacul cu haine“, cînd, pe un ger cumplit, m-a lovit brusc întrebarea: dar oamenii ăia de pe străzi, fără acoperiș deasupra capului, ce-or face? Așa că a doua zi m am apucat de strîns haine groase pentru ei. Pentru oamenii străzii, care nu sînt așa cum vi-i închipuiți voi, să dea năvală peste sacii de haine, să smulgă tot ce prind în cale. Nu, pentru oamenii străzii care stăteau la rînd și-și alegeau din saci exact ce le trebuia, pentru că mai sînt și alții săraci ca noi. Timp de o săptămînă, cît am stat în Cișmigiu, am aflat de la ei o mie de povești, o mie de drame.

Da, fiecare om are drama lui. Noi știm să criticăm repede pe X ori pe Y, fără să ne gîndim că poate omul ăla ascunde o dramă în sufletul lui și că poate n a ajuns pe străzi murdar și flămînd pentru că stătea într-un palat poleit cu aur. Noi știm să punem ștampile oamenilor, dar nu știm să empatizăm și să-i ajutăm atunci cînd au nevoie. Noi știm să criticăm sistemul în care trăim, dar nu facem nimic pentru a-l schimba. Dar eu mai știu ceva: că atunci cînd anunț că strîng haine și alimente pentru oameni sărmani, mulți, foarte mulți se mobilizează. As­tă iar­nă am strîns zeci de saci cu haine pentru oamenii străzii, în aprilie am strîns 14 mașini mari cu haine, alimente, rechizite, cărți, televizoare ori computere. De la voi.

De fapt, eu voiam să vă spun că toate lucrurile astea îmi umplu sufletul de bucurie și mă fac să uit că luna viitoare am de plătit iar chiria și nu știu dacă voi avea cu ce. Ce știu sigur e că frustrările că alții au avere și putere și eu nu, de fapt, nu le-am avut niciodată.

Un cerșetor a urlat odată după mine pe stradă, ca să îmi mulțumească pentru haine, altul s-a speriat cînd i-am pus în palmă 50 de lei, cînd am spus că rolul meu în Colectiv s-a încheiat (recent) mi-au scris o grămadă de oameni care mi-au mulțumit, pe 26 septembrie strîng din nou haine pentru copiii sărmani în Cișmigiu, toată vara am umblat prin sate, de unde am cules multe povești de viață, acum încerc să descopăr de la oamenii bătrîni secretul căsniciei de durată de altădată, încă mă mai hrănesc cu poveștile lor, pe care, dacă le asculți, spui sigur că-s culese din romane. Acum două săptămîni am fost voluntar în MagiCAMP, o tabără de copii cu cancer, pentru a face un reportaj despre și pentru ei. Apropo, voi ați fost vreodată în MagiCAMP? Că, dacă nu, vă sfătuiesc să mergeți ca să vă încărcați cu toată energia pozitivă de acolo. Vă asigur că după ce ieșiți pe poartă, problemele voastre or să vi se pară inexistente față de încercările prin care au trecut sau încă mai trec copiii ăștia.

Abia aștept să strîng haine pentru nevoiași, abia aștept să mă întorc în MagiCAMP, abia aștept să mă întorc printre oamenii de la țară. De fapt, eu voiam să vă spun, pînă la urmă, că eu pentru astea trăiesc. Da, cu asta îmi hrănesc eu viața, acum, la 40 de ani. Fiecare cu drumul și rostul lui. 

Cristina Hurdubaia este jurnalistă.