Cînd accesul la cultură devine la fel de firesc precum respiraţia

25 martie 2014   Tema săptămînii

În iulie 1959, cînd decretul despre crearea ministerului culturii (Le Ministère chargé des affaires culturelles) era dat, în Franţa, misiunea definită pentru acesta era exprimată limpede: „Ministerul are obligaţia de a face accesibile publicului operele capitale ale umanităţii – şi, cu precădere, ale Franţei –, are obligaţia de a determina o frecventare cît mai bună a patrimoniului cultural şi de a favoriza crearea de opere de artă şi de opere intelectuale de valoare.“

Această misiune va fi completată în anii ’60 de o definire a obligaţiei statului de a investi în arta contemporană şi de a facilita accesul cît mai larg, al tuturor, la creaţia artistică. Crucial, însă, era faptul că decretul se traducea administrativ şi legal printr-un plan de reforme care asigurau, pe termen mediu şi lung, colaborarea între economie, societate şi cultură, menţinînd legătura cu educaţia (iniţial domeniul educaţiei şi cel al culturii fiind reunite sub aceeaşi pălărie ministerială).

Cu toate eşecurile, restructurările şi dificultăţile de parcurs, această matrice a politicii publice în domeniul culturii a fost continuată pînă în zilele de azi în Franţa şi ea este suportul ontologic al politicilor culturale de inspiraţie franceză în lume.

În cartea sa de referinţă despre „excepţia culturală“ (L’Exception culturelle, Grasset, Paris, 1995), Jacques Rigaud comentează diferenţa fundamentală între gîndirea politicii publice în domeniu în Franţa şi alte ţări europene prin aceea că numai Franţa cunoaşte un asemenea centralism cultural, combinat cu plasarea domeniului culturii între domeniile aflate în raport direct cu cele ale puterii, în stat. Am putea spune, forţînd această perspectivă, că politica culturală în Franţa este, de fapt, varianta democratică a politicii publice în cultura statelor totalitare (dirijistă, generoasă, autoreferenţială, într-un strîns raport cu puterea).

În mod evident, România se află, cel puţin formal, în „spiritul“ unui model fondator al politicilor culturale de inspiraţie franceză şi de moştenire totalitară. De aceea, poate, ideea de a „desfiinţa“ sau a restructura prin liberalizare Ministerul Culturii pare un afront ininteligibil masei critice de administratori, intelectuali, creativi ai generaţiilor mai vechi.

Privită îndeaproape, problema nu rezidă însă în existenţa sau nu a acestui minister, ci în coerenţa sa organizatorică şi în impactul şi eficienţa strategiilor şi acţiunilor sale astăzi, într-o lume care a modificat radical, în ultimii douăzeci de ani, noţiunile de acces cultural şi de participare la consumul cultural şi în care, în Europa, resursa publică în favoarea culturii sau a educaţiei s-a redus drastic. Iluzia că ţările fără ministere ale culturii au o eficienţă sporită în susţinerea faptului cultural sau intelectual naţional e întreţinută doar de cei care nu înţeleg sistemic interacţiunea între administraţie, economie şi legislaţie, în restructurarea sectorului public, oricare ar fi el. Da, aceste ţări s-au adaptat mai bine schimbărilor recente şi au răspuns mai flexibil globalizării, din cîteva motive pe care le voi enumera; dar, în Europa, politicile publice în favoarea culturii pornesc toate de la ideea că identitatea naţională nu poate fi protejată fără politici culturale puternic asistate public.

În cazul Marii Britanii (al cărei Arts Council a trecut şi el prin momente destul de negre în ultimele decenii, ca urmare a reducerii fondurilor publice), principiul transversalităţii aplicat în politica publică a culturii, binecunoscutul arm’s length (la o lungime de braţ), în acordarea fondurilor pentru cultură, a fost un instrument mult mai puţin generos, dar foarte eficient în acordarea de sprijin public, în conformitate cu anumite criterii de performanţă şi prin intermedierea unor comisii specializate. Reducerea fondurilor publice nu a presupus aşadar, în Marea Britanie, aceeaşi dimensiune a restructurării traumatice pentru sistem, cu atît mai mult cu cît, în plus, subvenţiile acordate, în această ţară, proiectelor culturale nu se face niciodată în procent de 100% (Royal Shakespeare Company, care beneficiază de cel mai mare procentaj al subvenţiei de stat, are doar 50% fonduri publice, de exemplu). Tocmai această dimensiune de parţialitate a subvenţiei publice face ca proiectele culturale şi instituţiile culturale să fie deja adaptate, în sistemul britanic, cerinţelor pieţei. Pe de altă parte, acest tip de mecanism de subvenţie a limitat Marea Britanie, ani de zile, în a concepe mari proiecte reprezentative, a avea o politică de profundă şi cît mai extinsă democraţie culturală, adresată generos publicului din toate straturile sociale, spre a-l educa, forma şi eleva spiritual, pe scară largă, şi nu doar spre a-i oferi produse culturale de „entertainment“ sau „de consum“. Cultura înaltă nu a avut în Anglia acelaşi demers către păturile mai puţin privilegiate ale societăţii şi, de aceea, aceste straturi au rămas mai puţin educate, mai dependente de regulile pieţei şi mai conştiente de noţiunea de cultură ca privilegiu al claselor sociale înalte.

În ţări precum Elveţia, Germania sau Spania şi Italia, ultimele două avînd ministere ale culturii centrale, iar primele două avînd politici culturale foarte puternice la nivel regional şi local, fără reprezentativitate într-un minister federal, aspectul „regional“ al gîndirii şi implementării politicii culturale a facilitat adaptarea la un sistem în care, deşi fondurile publice ale organismului central s-au redus, cele regionale şi locale au rămas foarte importante şi au putut determina asistarea culturii în mod consistent.

Acolo unde statul central nu mai intervine prin politici culturale va interveni oraşul sau regiunea. Aceste state europene, unde regiunile şi oraşele fac politică culturală, s-au adaptat de aceea cu mai mare uşurinţă transformărilor datorate globalizării, crizei economice şi retragerii modelului „statului providenţial“. Nu întîmplător, conceptul de Capitală europeană a culturii are astăzi un succes viral în toată Europa.

Dar, cum spuneam, problema fundamentală nu rămîne existenţa sau nu a Ministerului Culturii, ci felul în care se recalibrează administrativ, legislativ şi managerial, pentru nevoile culturale de azi, instituţia „Ministerului afacerilor culturale“ şi cum anume, pentru ţările de Est, moştenitoare de două ori ale sistemului centralizat, această instituţie poate răspunde eficient şi modern nevoilor unei lumi care s-a modificat radical. Întrebarea rămîne, din perspectiva adevăraţilor cunoscători în administraţie şi politici culturale, una deschisă.

Corina Şuteu este expert internaţional în management şi politici culturale; a fost director al Mastère Spécialisé Européen en management des entreprises culturelles al Şcolii de Comerţ din Dijon. Este preşedinte al Making Waves, festivalul de film românesc de la New York.

Foto: Ozier Muhammad, courtesy of The New York Times

Mai multe