Cinci minute pe faţă, cinci minute pe spate!
Înainte de orice, e mirosul. Nu apare niciodată în același loc, însă mereu cineva, poate mama, va exclama „Deja miroase a mare!“ și se risipește dintr-odată toată oboseala nopții nedormite, cînd stăteam în pat, cu ochii deschiși, așteptînd să se facă ora 5, drumul cu tramvaiul pînă la gară, agitația, coada la bilete, porumbeii care se încurcau printre bagaje. Așadar, „deja miroase a mare!“ și deja se instalează în corp un tremur care va ține toată săptămîna. Apoi, deși, nu mergeam în fiecare an acolo, un drum îngust, care duce de la Halta Neptun la hotelurile dinspre plajă, instalarea interminabilă în cameră, părinții care parcă nu înțelegeau că vreau să ajung cît mai repede pe nisip, sandvișurile alea a căror preparare parcă dura mai mult decît acasă (pentru săptămîna la mare era procurat, în mod miraculos, un salam de Sibiu). Apoi, și mai lungă, și mai minuțioasă, alegerea locului pentru cearceaf: „Doar nu ne așezăm aici, în apă!“ sau „E prea departe!“, „Nu aici, lîngă ăștia, că vorbesc prea tare!“. Apoi, iarăși, mirosul, aerul sărat, mirosul de alge amestecat cu cel de cremă de plajă (procurată și ea, la fel de miraculos, din shop) și așteptarea interminabilă lîngă bărbatul care parcă nu se mai hotărăște odată să intre cu mine în apă. Regulile de plajă: „Cinci minute pe față, cinci minute pe spate!“, o saltea care fusese dusă la vulcanizare și care mereu se spărgea din prima zi, dar încă mai plutea. Meduze, semințe, porumb, reviste Burda, bulgari. Descopeream că la hotel e mai ușor să ieși din camera de la parter pe geam, care dădea fix pe plajă, și hotăram că e mai bine să „sărim pîrleazul“, și așa i-a rămas numele. Seara, drumul spre restaurant cu tractorașul care purta cel mai haios nume posibil: Titi-car, apoi, după masă, mini-golf și chinurile de la ultima poziție, cînd mingea trebuia să sară într-o plasă ridicată la înălțimea capului.
După ’89, prima tabără, cu Palatul Copiilor, la Eforie, supravegheați de doi profesori (Drăgușin și Bătrînu?) care seara ne organizau discotecă în timp ce ei se chinuiau să termine o sticlă de whiskey, iar noi transpiram pe muzica vremii (MC Hammer, Technotronic), apoi tipul ăla mai mare care m-a luat deoparte și mi a zis că-mi pune el muzică adevărată, să las căcaturile astea și mi-a schimbat viața, pentru că era vorba despre Master of Puppets, plaja de dimineață, cînd intram în apă legați cu o sfoară unii de alții, prima țigară, More mentolat.
Apoi Costineștiul, la vîrste diferite, serile în discoteca Ring, prima îndrăgostire de o fată mai mare și ușor tătăroaică, apoi perioada tîmpită a adolescenței, cînd stăteam cu săptămînile în sat, la cîrciuma „500“ (costa 500 de lei o bere), în jurul unei mese, alături de care puneam și cortul, casetofonul Internațional din care urlau formații de mare talent precum Sodom și Obituary, iar marea era abia simțită, și de văzut o vedeam doar noaptea cînd, pe la 3, ne îndreptam spre discoteca Tineretului, pentru că se dădea liber și pentru ăștia ca noi. Poșta din Costinești unde stăteam la coadă ca să sunăm acasă cu taxă inversă și să anunțăm că sîntem bine, trăim și poate niște bani nu ar fi primiți cu mefiență. Săptămîni în care nu prea intra pe gură mîncare solidă, drumul spre casă cu nașul care ne-a dat jos la Urziceni, autostopul, pneumonia de după și o perdea CFR capturată de la inamic.
Apoi isteria de 1 Mai, drumul cu cel mai ieftin tren posibil, un personal care pleca din Gara Obor plin cu rockeri și punkiști care ajungeau pînă la urmă să se ia la bătaie și care coborau în Mangalia bălăngănindu-se după o noapte interminabilă și o luau cu pași săltați spre Vamă, pe jos, cu ochii învinețiți și chitarele sparte, gata pentru un week-end în care marea e mai mult bănuită decît văzută, cîrciuma de la intrarea din sat, cu mese de tablă, unde cea mai ieftină și mai cerută mîncare este o ciorbă „de pește“ în care ingredientul principal e nisipul, dar e digerabilă și te pune pe picioare, multă muzică din toate părțile, o isterie contagioasă, nopți de care nu vreau să mi amintesc.
Apoi anii maturității, descoperirea Sulinei înainte de a fi sexy și înainte ca Elena Udrea să construiască în buza plajei un sat de vacanță pentru fantome. Atunci doar orașul era fantomă, cu cimitirul lui multiconfesional în centrul căruia stă mormîntul cuplului „Romeo-și-Julieta-de-Sulina“. Drumul de nisip spre plajă, dimineața, de data asta ducînd în brațe un copil de nici un an, apoi de un an, de doi, oprirea obligatorie la Farul vechi, taberele de basarabeni, apoi îmi dau seama că suport din ce în ce mai prost soarele, că Sulina se umple de oameni, deviem spre Sfîntu Gheor-ghe, drumul interminabil cu „personala“, gazda care poate găti absolut orice din pește, inclusiv prăjituri, drumul spre plajă cu „trocariciul“, vacile care pasc lîngă prosop, berea rece scoasă din geanta frigorifică și lîngă mine un băiețel care mă privește cu aceeași nerăbdare cu care mă uitam eu acum 30 de ani la bărbatul de lîngă mine, întrebându-mă ce dracului face de nu mai intrăm odată în apă.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, editor și traducător.
Foto: flickr