Cică niște cronicari nu duc lipsă de sminteli

„Sminteala” românească este, lexical, medievală și bisericească. La cîte un cronicar (Ureche), sminteala este năucire, inclusiv (sau mai degrabă) cauzată de acțiuni cît se poate de fizice („Ştefan vodă (...), împreunîndu decii oastea cea streină cu a sa, pre multe locuri au smintit pre turci, de le-au căutatu a ieşi din ţară”). În alt caz, tot la Ureche, este și mai clar că smintirea indică o suferință fizică: „Iar Pătru vodă, prădîndu ţara şi arzîndu şi multă pradă făcîndu, s-au întorsu înapoi, fără de nici o sminteală”.

Evanghelia după Matei extinde subiectul la nivel universal, depășește luptele pentru putere din Balcani: „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala”.

În toate accepțiunile, sminteala este o ieșire din normele valide de funcționare, un defect, o stricăciune. La cronicari, registrul este mai degrabă cel al beteșugului trupesc cauzat mecanic. Biblia pare să plaseze sminteala în registru psihologic (chiar psihiatric).

Iar la Eminescu, în secolul al XIX-lea, sintagma „în smintiți și în mișei” nu lasă loc de interpretări: sminteala s-a mutat la „casa de nebuni” și nu a mai fost lăsată să iasă.

Dar, fie înfrîngere militară sau cădere psihică, sminteala conotează și o desfășurare exterioară violentă. Un smintit din cronicile lui Ureche, vasăzică, nu este un țăran oarecare afectat de un episod violent local, neimportant (eventual o ceartă neînsemnată cu un vecin mai iute la mînie), ci un combatant care suferă o corecție severă în care sînt implicate două oști, arme, un nivel crescut de agresiune și o intenție clară de a ucide. La fel, un smintitor biblic nu afectează doar parțial și minor viața celui smintit, ci în joc este însăși mîntuirea celui din urmă, așadar miza smintirii este nu doar enormă în substanță, ci se presupune că are și o desfășurare exterioară asemănătoare cu cea a posedării de către diavol.

Azi, lexical, „sminteala” este exotică. Și rară. Și-o mai asumă doar puțini din cei care scriu, de obicei aceia familiarizați și cu lecturi mai puțin contemporane. Cum este, de exemplu, Andrei Pleșu, autorul unui text publicat în Dilema veche și intitulat „O sminteală”. Un text despre, veți fi poate surprinși (mai puțin în cazul – foarte probabil – în care vă e cunoscut articolul pomenit), Mihai Gâdea.

În textul citat, Pleșu reușește cu lejeritate să mute sminteala în prezent nu doar prin intermediul personajului despre care scrie, ci și prin decriptarea unei trăsături a amintitei suferințe: „Sminteala nu e sminteală dacă în joc nu intră şi o iresponsabilă derivă a competenţei”.

Așadar, stricăciunea smintelii nu este numai un nefericit episod indus din afară de către forțe mai puternice decît bietul oropsit (forțe militare, cum vedem la cronicari, sau metafizice, cum ne spune Evanghelia după Matei), ci și un defect personal pe care împricinatul îl tolerează, poate chiar cultivă: incompetența.

Odată ajunși aici, în punctul în care am înțeles că sminteala este o violentă și, de multe ori, tolerată (ba chiar dorită de către smintiți) ieșire din norme, un personaj colectiv din viețile noastre pare că-și revendică fără rest această definiție: politicianul român.

Observația poate părea radicală prin generalitatea ei. Dar să o cercetăm. Și am putea începe chiar cu politicianul Nicolae Ceaușescu. Pentru care pînă și această titulatură – „politician” – pare exagerată, știm cu toții că anterior menționatul a fost un satrap comunist, un dictator aflat în vîrful unui sistem care funcționa prin teroare și lipsă de resurse. Totuși, pînă să ajungă la putere absolută, Ceaușescu era doar un membru al Partidului Comunist, un cetățean implicat politic. O să se spună că toate regimurile comuniste au fost niște sminteli și că regimul ceaușist nu e diferit, în esență, de altele. E adevărat, dar ceaușismul încă dă măsura smintelilor politicienilor noștri de azi, așa că o putem considera sminteală fondatoare.

Cel puțin în cazul unui Ion Iliescu, omul care a fost președinte în România post-’89 timp de zece ani (din care un mandat după 2000, într-un cincinal în patru ani la finalul căruia România a intrat în NATO, pe președinția unui fost membru PCR aflat multă vreme în grațiile prim-secretarului Nicolae Ceaușescu – să te smintești, și alta nu, de la așa o încurcătură).

În primii ani ai României iliesciene, sminteala ceaușistă a funcționat sub hainele parodice ale democrației originale locale. Dar cu efecte încă mai devastatoare decît cele ale PCR-ului aparent distrus în decembrie 1989: dacă în ultimii ani ai ceaușismului nu mai era nici o îndoială despre ce este regimul dibaciului cîrmaci, Iliescu a reușit nu doar să-i conserve pe mulți dintre actorii privilegiați ai comunismului, ci chiar să-i transforme în stîlpi ai regimului său și chiar ai celor viitoare. Așa se face că avem, încă, la șefia Băncii Naționale a României, un turnător la Securitate, în 2021. Așa se face că nici acum nu știm ce conțineau microfilmele aceleiași Securități despre studentul în Teologie în Elveția Daniel Ciobotea, actual Întîi Preafericit al BOR. S-ar putea întocmi o listă lungă cu persoanele publice și jurnaliștii (din care unii abia au prins cravatele de șoimi ai patriei înainte de ʼ89) care nu s-ar atinge nici măcar de o scamă de pe cei doi (care, atenție, nu sînt decît dintre cei mai notorii, sute de alți foști tovarăși ne otrăvesc viețile în continuare) și care, vreo trei decenii, au contribuit la marea minciună a „democrației” românești. Ce poate fi, deci, mai smintitoare decît această infiltrare prin generații a unei dictaturi criminale?

Dar să ne prefacem că nu comunismul (cu toate tarele lui) ar fi marea problemă a liderilor politici și publici din România. Și să sondăm incompetența. Propun ca studiu de caz PNRR-ul României: Planul Național de Redresare și Reziliență, documentul pe care țara noastră l-a trimis la Bruxelles pentru a primi, în schimb, aproape 30 de miliarde de euro drept ajutor post-pandemic. Este vorba de un plan întocmit de un guvern condus de un premier școlit în finanțe în SUA, secondat de un vicepremier expert în fonduri europene. Un act asumat, formal, de un Minister al Proiectelor și Investițiilor Europene diriguit de un fost ONG-ist de succes. Un Plan care ar trebui să dea măsura unui guvern constituit de o alianță a celor mai reformatori oameni politici din România.

PNRR – nu a obosit Comisia Europeană să tot spună asta – este despre reforme, nu despre noi clădiri, autostrăzi sau alte obiective de infrastructură (pentru acestea din urmă sînt disponibile, ca și pînă acum, celelalte finanțări europene de zeci de miliarde de euro pentru fiecare țară, programele operaționale sectoriale). Reforme „verzi”, în special, dar nu numai. Reforme. 

Ce conține PNRR-ul României în materie de reforme? Nimic. România nu are, în acest moment, nici o strategie coerentă, solidă, în domeniul „verde”. E adevărat, însă, că PNRR-ul conține niște mici cîrpeli infantile prezentate drept reforme: să nu mai ținem becurile aprinse dacă nu stăm la birou. Încă și mai penibil este capitolul despre reforma pensiilor: pe scurt, se spune că de asta se va ocupa Parlamentul, cîndva. Între timp, sistemul de pensii din România e în pragul prăbușirii. Digitalizare? Ridicol: se va face un „cloud guvernamental”. Dar nu se explică nici cum va funcționa, nici ce va conține, nici dacă (și cînd) nu vom mai duce cópii „xerox” de la instituția A de stat la instituția B de stat.

Și așa revenim la sminteală: o stricăciune atît de profundă și de agresivă încît, vorba evanghelistului, „Vai lumii, din pricina smintelilor!”.

Iar lumea noastră românească este, într-adevăr, vai de ea. O lume așa de smintită că nici cronicarii, vorba aceluiași Ureche, „nu au ştiut ce au scris”: „Iară ce să va fi trecut înapoi nu să află însemnat de streini, cunoaşti-să că cum nu să află de scriitorii noştri însemnat viiaţa domnilor şi lucrurile lor, aşa şi vă leatul, cîndai să nu fie smintitu, iară de au şi însemnatu, nu au ştiut ce au scris”.

Cătălin Prisacariu este jurnalist, redactor-șef adjunct la Newsweek România.