"Cîți nebuni, la Sărindar” " despre smnitiți și zănatici la 1800 "

30 aprilie 2009   Tema săptămînii

Iordache Golescu reţine acest proverb în cartea sa de pilde şi îl explică astfel: "arată unde trebuie să să trimiţă cei nebuni, pentru că, din vechime, pă nebuni, la această biserică îi trimitea dă le citea". Mai mult decît o altă boală, nebunia este legată de divinitate şi de mînia dumnezeiască abătută asupra unei persoane care plăteşte astfel pentru păcate şi greşeli individuale sau colective, păcatele întregului neam cad asupra lui. În aceste condiţii, nebunul, smintitul, ipohondrul nu-şi pot afla leac şi mîntuire decît într-un lăcaş sfînt. Reţetele de leac, atît de numeroase şi transmise de la o generaţie la alta, nu prevăd nici un fel de remediu pentru sminteală. Singura "speţă" a nebuniei căreia i se acordă ceva mai multă atenţie este turbarea, cea provocată de muşcătura de cîine. Nici tratatul dr. Constantin Caracaş (medic al Capitalei între 1800-1828), nici tratatele dr. Ştefan Piscupescu (medic între 1805-1849) nu fac nici o aluzie la statutul celor cu "minţile pierdute". Care este atunci statutul lor? "Cum "rătăcesc" cei smintiţi de minte printre cei întregi la minte? Cum sînt ei priviţi de comunitate? O definiţie a nebuniei nu prea există. Legiuirea Caragea (1818) spune: "fără minte numim pe cei într-adevăr nebuni sau lipsiţi de minte şi zmintiţi", aşadar o definiţie destul de ambiguă şi cuprinzătoare. Societatea, în schimb, ştie să facă diferenţă între ipohondri, isterici, îndrăciţi, turbaţi, smintiţi de minte şi lipsiţi de minte. Cînd la 17 septembrie 1794, Joiţa Pîrşcoveanu cere despărţirea de soţul ei, fostul mare medelnicer Gheorghe Jianu, sub pretext că e nebun şi se teme pentru viaţa ei, părinţii clerici constată, în urma anchetării comportamentului, că are o patimă, dar "nu o putem zice îndrăcire sau nebunie, ci o ipohondrie sau năucire". Or, ipohondria boierului nu se manifestă agresiv " nu are porniri "grozave", nici "nu sare asupra cuiva cu arme şi cu lemnu", nici nu "vorbeşte niscareva vorbe de necinste", ci doar are o "polologhie uimită şi fără de nici un temeiu", pe chipul lui nu se citeşte nici un fel de răutate, ci "o delungire de barbă, i o zănăticire şi o sastiseală". Şi toate acestea din cauza necazurilor prin care a trecut şi a morţii copiilor. Un astfel de "nebun cuminte" merită grija familiei sale, şi nu zidurile unei mănăstiri. În aceeaşi situaţie se află şi cei "lipsiţi de minte", adică cei incapabili să judece şi să-şi poarte singuri de grijă. Manda se plînge că soţul ei, Mihalache Bărbătescu (1803), este "neîntreg la măsurile minţii şi nevrednic a-şi cumpăni trebuinţa şi păsul", motiv pentru care averea se tot împuţinează; nu cere decît dreptul de a prelua administrarea acestei averi spre a evita ruina, dar Vodă constatînd "neajungerea de minte" a tînărului îi impune epitropia unchilor. Ipohondria pluteşte, aşadar, în aburii melancoliei şi ai compasiunii. Nu acelaşi lucru se întîmplă cu smintitul periculos al cărui loc nu mai poate fi în sînul familiei sau în mijlocul comunităţii pentru că manifestările lui perturbă liniştea şi chiar viaţa supuşilor. Miţa "s-au deşteptat în fandasii" de epilepsie că ar avea darul vindecării, astfel că umblă din sat în sat şi adună bolnavii disperaţi, "înşelîndu-i cu multe basne"; asta pînă într-o zi cînd într-o criză de nebunie îşi ucide propriul copil şi de teamă îl aruncă într-o fîntînă (1795). O altă "nebună" umblă despuiată pe uliţele tîrgului, stîrnind hilaritate, dar şi îngrijorare. Orice tentativă de acoperire a goliciunii dă greş, căci "ea în nebunie rumpe hainele" (1823). Ion Pricea "pune foc" (1796) caselor de prin mahalalele Bucureştilor; în timp ce un alt Ion, cunoscut ca "smintit de minte", îşi ucide tatăl, fără alt motiv decît nebunia. Locul acestora este în spatele zidurilor, sub strictă supraveghere şi pază " consideră Vodă, argumentînd măsura de trimitere la mănăstirile Ţigăneşti şi Snagov cu pericolul public reprezentat de astfel de "zăticniţi" şi propunînd recuperarea lor printr-un tratament spiritual. Izolarea şi citirea din Sfintele Scripturi sînt singurele remedii cunoscute în atenuarea simptomelor smintelii şi zăticnelii. Cum este boală ce vine de la Dumnezeu, tot de la Dumnezeu se aşteaptă mîntuirea. Astfel că "spitalele-închisori" apar cu precădere în locurile ştiute că ar deţine icoane făcătoare de minuni şi moaşte: la mănăstirea Golia sau la mănăstirea Neamţ, la Sfînta Vineri sau la Sărindar, la Curtea de Argeş sau la Căldăruşani. La Biserica Sfînta Vineri din Bucureşti se află icoana Cuvioasa Paraschiva, cunoscută ca vindecătoare a bolilor mintale. Afluxul de bolnavi îl determină pe banul Constantin Năsturel (1765) să ridice o serie de chilii în jurul bisericii pentru adăpostirea sărmanilor şi să le acorde, ca danie, pîine spre hrană. Nebunii furioşi sînt însă trimişi la mănăstirea Sărindar unde există icoana Maicii Domnului, socotită "izvor de tămăduire a tuturor ce aleargă cu evlavie şi cu credinţă, draci gonind, orbii, slăbănogii şi tot felul de boale şi neputinţe tămăduind". Programul de recuperare al mănăstirii Sărindar " şi presupunem că şi al celorlalte mănăstiri " prevedea pază strictă pentru smintiţii periculoşi, obligativitatea participării la slujbe şi citirea de rugăciuni "pentru îndreptarea minţii". Iată o astfel de îndreptare, prevăzută pentru Dumitrache "smintit de minte, ce încongioară prin politie (oraş)" şi poate oricînd să pună foc caselor din mahalale: "să orînduieşti numaidecît a-l pune la odaia din mănăstire, care din vechime era orînduită şi se ţinea într-însa nebuni, şi să-i orînduieşti şi paznic, a purta de grijă de dînsul şi a-l duce la sfînta biserică în toate zilele, dimineaţa şi seara, precum aşa se obişnuia şi mai înainte" (1827), punerea în aplicare îi revenea egumenului de la Sărindar, în timp ce sarcina "culegerii" acestor "zăticniţi de minte" de pe uliţele mahalalelor este atributul marelui spătar. Mănăstirea de la Gherghiţa devine atît de cunoscută în primirea şi vindecarea "lipsiţilor de minte", încît şi numele se preschimbă în Malamuci sau Balamuci. Denumirea este legată, de dr. Pompei Samarian (1934), de verbul slav balamuţi care ar avea sensul de a "vorbi ce nu trebuie", a vorbi aiurea. La începutul secolului al XIX-lea, locul nebunilor rămîne închisoarea-azil, mănăstirile Mărgineni şi Mărcuţa "specializîndu-se" în acest domeniu. Doctorul Ştefan Piscupescu notează pe la 1840, în însemnările sale, cum unul din cumnaţii săi, cupid şi desfrînat, sfîrşeşte la Mărcuţa: "Nu e botezat cu toată apa", notează Iordache Golescu, explicînd: "să zice cînd la botez nu l-a muiat cu totul în apă, însemnînd că-i lipseşte din minţi, adică nu e cu minţile întregi". Un astfel de "smintit", nebotezat probabil cu toată apa, dar simpatic şi inofensiv, generos şi devotat, rămîne Manea nebunul ce colinda mahalalele Bucureştiului, pe vremea banului Ghica, strigînd, fără să supere pe nimeni: "Toţi boierii să moară, mă! Numai Maneaa să rămîie, mă!".

Mai multe