Chiultura civică la români. Cîteva repere istorice

1 decembrie 2021 Tema săptămînii

O istorie a chiulului la români, dacă ar fi să fie scrisă vreodată, ar trebui cu necesitate să înceapă de la daci (așa cum încep mai toate narațiunile mitico-istorice la locuitorii spațiului carpato-danubiano-pontic). Și nu de la orice dac(i), ci de la unul anume: Zalmoxis/Zamolxis. Că a fost un zeu, un filosof, un sfetnic regal, un rege sau toate la un loc, Zalmoxis/Zamolxis s-a impus în imaginarul național (românesc) drept figura divină principală (la drept vorbind, în afară de preoții Deceneu și Gebeleizis – acesta din urmă fiind considerat chiar zeu de unele surse – nu prea mai există personaje documentate care să umple un panteon dac).

Știm deja că Herodot spune, în Istorii, că Z „a pus să i se clădească o sală de primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot timpul cît îşi ospăta oaspeţii şi le cuvînta astfel, pusese să i se facă o locuinţă sub pămînt. Cînd locuinţa îi fu gata, se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborînd în adîncul încăperilor subpămîntene, unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după el şi-l jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi făcu Zamolxis să creadă toate spusele lui”.

După Strabon (Geografia), Z „l-a înduplecat pe rege să împărtăşească domnia cu el, întrucît este în stare să le vestească vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu [...], iar după aceea a primit şi numele de zeu, petrecîndu-şi viaţa într-o peşteră, pe care a ocupat-o el, şi unde ceilalţi nu puteau intra. Se întîlnea rar cu cei din afară, cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia. Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră [datorită lui] mult mai ascultători decît înainte. Căci supuşii lui credeau că [regele] dă poruncile sfătuit de zei. Obiceiul acesta a continuat pînă în zilele noastre pentru că mereu se găsea cineva gata să-l sfătuiască pe rege şi acelui om geţii îi spuneau zeu”.

Sigur că se poate specula cu argumente din cele mai simandicoase că Zalmoxis/Zamolxis ar fi putut fi un deus absconditus/otiosus (deși, din ce ne spun Herodot și Strabon, Z al nostru era foarte implicat în viața credincioșilor – atît în varianta lipsei subterane de trei ani, cît și în cea a lipsei viagere – și își aranja afacerile ca un adevărat strateg politic, spre deosebire de Dumnezeul absent care a lăsat lumea de capul ei).

La fel de bine, însă, se poate ca Zalmoxis/Zamolxis să fi fost primul chiulangiu din istoria politică a teritoriului în care azi se află statul român. Practic, spre deosebire chiar și de liderii vremii, care nu se sinchiseau nici cît negru sub unghie de nevoile de reprezentare ale democrației (fie și în varianta democrației ateniene a perioadei), Z găsise o metodă prin care să guverneze fără nici un fel de neajunsuri din cele pe care i le-ar fi adus o funcție publică. Un chiul strategic, deci, care nu doar că îl scutea de eforturi, dar îi creștea și puterea simbolică.

Dar nu a fost să dureze și scena istoriei a trebuit eliberată pentru un chiul ceva mai organizat și mult mai de anvergură. Acesta a avut loc cîteva sute de ani mai tîrziu și a rămas cunoscut în istorie drept retragerea aureliană. S-a petrecut în 271-272 d.Chr. Ocazie cu care a dispărut și Dacia felix, acea colonie romană bogată (în special în aur, după cele mai multe teorii istorice) care deținea toată infrastructura imperială, după modelul consacrat al Romei.

Al doilea chiul major înregistrat de cronologia daco-romană a provocat în mod direct al treilea chiul al istoriei națiunii care urma să se numească română. Iar acest din urmă chiul a fost suficient de important încît să conteze și azi în unele momente și, mai ales, regiuni. Potrivit „teoriei lui Roesler”, vreme de aproape o mie de ani (pînă în secolul al XIII-lea), a chiulit mai toată populația din actualul spațiu românesc, care ar fi fost evacuată, odată cu retragerea aureliană, la sud de Dunăre, unde romanii și-au mai păstrat o vreme controlul. Scandalul istoricilor a primit numele de „chestiunea continuității” și, în esență, a dezbătut dacă populația daco-romană de la nord de Dunăre, din Oltenia și Transilvania de azi, a părăsit masiv acest teritoriu (astfel încît, la apariția năvălitorilor maghiari în secolele al IX-lea și al X-lea, aceștia să nu mai fi găsit nici picior de urmași ai lui Decebal și Traian) sau nu.

Mînată de mișcări naționaliste de secol al XIX-lea, teoria a fost intens circulată și promovată și a împărțit branșa istoricilor în două tabere cu vederi ireconciliabile. Totuși, ce admit ambele grupări este că, într-adevăr, vreme de aproape un mileniu, pînă în secolul al XIII-lea, a existat o „tăcere a documentelor (argumentul a silentio)” în legătură cu prezența latinofonilor la nord de Dunăre. (Undeva, într-o argumentație în zece puncte, răposatul Neagu Djuvara contrazice „teoria lui Roesler” și insistă că „chestiunea nu mai prezintă azi nici o importanță politic. (...) Dreptul internațional contemporan nu mai ține seama de pretinse drepturi istorice. Nu se mai ține seama decît de situația demografică actuală”.)

După secolul al XIV-lea, istoria românilor (fie ei moldoveni, vlahi sau transilvăneni) a căpătat ceva mai mult fond documentar. Ocazie cu care noi metode de chiul în masă sau individual au fost dezvăluite. Cel mai adesea, chiulul în masă a fost declanșat de cîte o invazie militară (cel mai adesea, otomană) și a rămas în istorie cu cîteva descrieri plastice precum „pîrjolirea grînelor” și „otrăvirea fîntînilor”, operațiuni dublate de retragerea unor populații consistente spre zări mai puțin periculoase.

Cazurile individuale de chiul din epocă se referă în special la diverse oase domnești și boierești care au ales bejenia în momente mai puțin favorabile politic. Cazul lui Dimitrie Cantemir este doar unul dintre cele mai celebre și mai luminoase prin dimensiunea intelectuală a personajului, dar exilul (ales sau forțat) era o regulă a vremii. În 1711, cînd voievodul moldovean a fost nevoit să se refugieze în Rusia lui Petru cel Mare după o înfrîngere în fața turcilor la numai un an de la preluarea domniei, în Moldova și Țara Românească a fost instituită dregătoria fanariotă. Practic, timp de 110 ani, pînă în 1821, liderii locali au chiulit din cronologia puterii, pînă la revoluția lui Tudor Vladimirescu.

La aproape 200 de ani de atunci, căderea Cortinei de Fier, globalizarea de toate felurile și avansul tehnologic le-au răpit românilor bucuria simplă a chiulului. Într-o lume globalizată în care nu mai există blocuri politico-geografice la fel de solide ca pînă acum 30 de ani, o putere mondială îți poate fi aliată peste mări și țări chiar dacă te afli în coasta unei alte puteri mondiale, ostile primeia. Așa a ajuns România membră NATO și UE, în ciuda numeroaselor tentative de a chiuli de la orele de pregătire a adeziunilor la cele două alianțe. Iar geografia, care altădată ne scotea din istorie cu sutele de ani, ne face acum să fim prezenți în prima bancă, ba uneori să mai dăm și răspunsurile corecte, după ce ni s-a suflat pe WhatsApp. Așa că acum nu mai chiulim ca pe vremuri, doar ne prefacem că nu ne funcționează camera ori microfonul la ora de istorie contemporană online.

Cătălin Prisacariu este jurnalist, redactor-șef adjunct la Newsweek România.